x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Dualismul ca mecanism al coeziunii naţionale

Dualismul ca mecanism al coeziunii naţionale

de Adrian Severin    |    16 Dec 2008   •   00:00

Una din ambiţiile utopiei comuniste a fost topirea diversităţii în unitate.



Dogma naţional-comunismului românesc a urmărit deopotrivă transformarea tututor cetăţenilor în români şi a tuturor românilor în proletari, sinteza celor două procese fiind "omul nou" – fără istorie şi fără emoţii. (Istoria a fost substituită de mitologie iar emoţiile de cultul personalităţii conducătorului.) Prin contrast, capitalismul democratic vizează realizarea unităţii în diversitate. Marea problemă a unui atare proiect este identificarea mecanismului care asigură agregarea componentelor cu tendinţe centrifuge, într-un tot coerent, fără a le afecta identitatea.  
Prăbuşirea comunismului real a lăsat România divizată. Se confruntau nemilos revoluţia şi contrarevoluţia, restauraţia de stânga şi cea de dreapta, instinctul naţional, secesionismul intern şi internaţionalismele imperiale, fragmentarea neo-feudală şi uniformizarea neo-conservatoare. Conflicte congelate de totalitarism se încingeau brusc manifestându-se în forme hidoase şi reclamând soluţii anacronice. Vechile alianţe fuseseră părăsite dar porţile NATO şi UE nu se deschiseseră încă. Ţara trăia deopotrivă teama de a fi dominată şi izolată. Visul revoluţionar se risipise odată cu zorile post-comunismului fără ca un vis naţional să fi apucat a se naşte. Statul se rezuma la o administraţie, poate competentă, dar fără suflet. Pe acest fond este meritul regimului Emil Constantinescu de a fi încercat o reconciliere istorică şi de a fi găsit într-un dublu dualism mecanismul coeziunii naţionale româneşti.

În primul rând a fost reconcilierea inter-culturală (etnică) pe baza dualismului politic româno-maghiar. Maghiarii nu sunt doar cea mai mare minoritate naţională din România (romii sunt o comunitate fără proiect naţional) ci şi acea comunitate etno-culturală politiceşte dominantă pe o parte a teritoriului românesc în momentul desăvârşirii statului-naţional român. Pe de altă parte, statul-naţiune român contemporan nu este un stat etnic ci un stat civic, respectiv este statul tuturor cetăţenilor săi. Cu o asemenea identitate se integrează în Europa Mare şi pretinde drept de co-fondator al Europei politice. Această realitate face din comunităţile etno-culturale din România elemente co-fondatoare ale statului român. Asocierea lor la guvernarea statului iar nu menţinerea în postura de etern protejat, veşnic nemulţumit şi mereu în căutare de privilegii, a fost soluţia găsită. Minorităţile mici aveau, deja, dobândit dreptul la un loc în legislativ. Minoritatea maghiară, capabilă să intre în Parlament prin forţa electoratului său, a căpătat asigurarea prezenţei în executiv, asumându-şi în schimb o responsabilitate la scară naţională. Autonomia teritorială pe baze etnice a devenit astfel un non sens. în consecinţă extremismul naţionalist s-a perimat, indiferent de culoarea sa etnică. Unitatea (de loc incompatibilă cu descentralizarea şi subsidiaritatea) şi stabilitatea statului român s-au întârit facilitând accesul în UE şi ieşirea din epoca Trianonului, cu controversele ei destabilizatoare. S-a născut astfel un model românesc al relaţiilor inter-etnice şi al multiculturalismului civic. Fără a fi legiferat explicit acest model dualist a fost perpetuat până azi, fiind acceptat ca regulă a politicii naţionale.  

În al doilea rând, a fost vorba despre reconcilierea constituţională prin crearea unui statut special Casei regale în contextul ordinii republicane a României. După pseudo-religia comunistă, românilor li se oferea şansa cvasi-religiei monarhice fondată pe continuitate seculară şi neutralitate politică. Alături de un preşedinte ales (doar cu majoritate) dar partizan, mediator al tensiunilor dintre stat şi societate sau dintre instituţiile statului, un rege fără prerogative constituţionale dar aflat în afara luptelor politice şi a categoriilor economico-sociale, ca şi deasupra timpului, chip concret, reper moral şi punct de adunare ale naţiunii în toată diversitatea ei. Un alt model românesc imposibil de legiferat expres dar apt să funcţioneze prin bunul simţ al elitei politice. Bunul simţ nu poate fi, însă, garantat.
"De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii. / Veacul nostru îl umplură saltimbancii şi nerozii!"  

×
Subiecte în articol: editorial