x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Duelistul

0
03 Aug 2004 - 00:00

Joseph Conrad e unul dintre rarii scriitori care s-au impus in alta limba decat cea materna. Polonez de origine, a invatat limba engleza dupa varsta de 20 de ani si a devenit, prin romanele sale, un maestru al acestei limbi.

Unul dintre romanele lui se numeste "Duelistii" (superb ecranizat ulterior de Ridley-Scott) si vorbeste despre ura. E cea mai profunda carte despre ura, ura nestinsa, neimpacata, care se autoalimenteaza si care-l mistuie pe dinauntru, ca un acid gastric, pe cel care o nutreste. Un cavaler cu un cod moral arbitrar si absurd se simte ofensat de un altul. Jignirea e absolut imaginara, al doilea cavaler e total inocent. Cu toate acestea, e provocat la duel si trebuie sa-si puna viata in joc pentru un capriciu al altuia. Il invinge pe oponent si, cu noblete, ii cruta viata. Evidenta lui superioritate morala il innebuneste insa pe primul cavaler: jignirea a devenit de o mie de ori mai mare! De-a lungul unei lungi si salbatice epoci, cavalerul cel nobil e urmarit, cu o inversunare din ce in ce mai aprinsa, de cel ce se socoteste tot mai ofensat pe masura ce oponentul sau, un militar brav, inainteaza in rang. De cate ori il intalneste, il provoaca iar la duel si, de cate ori e invins, il implora pe invingator, plangand ca un copil, sa-l ucida. Intr-adevar, ura e insuportabila, cel ce uraste traieste chinurile iadului, caci e silit sa-si vada si sa-si accepte, zi de zi, inferioritatea morala fata de obiectul urii sale. De fapt, intotdeauna ura e ura de sine. Cunosc si-n lumea noastra de azi astfel de cazuri de ura care dureaza de decenii. Stiu, de pilda, un critic literar care l-a denigrat articol de articol, timp de 20 de ani, pe un poet important pentru ca, intr-o imprejurare oarecare, poetul n-a fost atent cand criticul i-a intins mana. Pana de curand, acestea erau cazuri izolate, caci uzantele sociale impiedicau rabufnirile prea violente. Astazi am ciudatul sentiment ca traim cu totii intr-o lume in care ura a devenit sistem, depasind orice limita impusa de simpla decenta ce ne-mpiedica sa ne mancam unii pe altii. Nu mai conteaza cine esti, ce-ai facut, ce insemni pentru ceilalti: primul venit, fara merit, fara nume, fara argumente gaseste mijloacele de a te trage-n mocirla lui.

E straniu sa fii urat. Si mai ales de cineva pe care nici nu-l cunosti. "Ce, Dumnezeu, i-am facut acestui om?", te tot intrebi, cand ura nu face parte din lumea ta si cand n-ai facut nimic vreodata ca sa ai dusmani. Te duci intr-o zi pe Internet si dai de un forum in care se vorbeste din cand in cand si despre tine. Si gasesti acolo o voce care, maniacal, de zeci de ori la rand, incearca sa-i convinga pe ceilalti ca esti ultimul om de pe lume. "Cat de decazuta poti sa fii, o-ntreaba pe o interlocutoare, "ca sa-ti placa Cartarescu?". Si continua, explicandu-i ca as fi satanist, ca-mi seduc studentele la facultate, ca tot ce-am scris e furat din "autori americani de mana a doua", ca traducerile "cu care ma laud" mi-au fost facute de prieteni si-au aparut la edituri de mana a zecea. Ca stie toate astea din surse sigure, de la unii care ma cunosc personal… Pe deasupra, n-am nici talent, nici verva, nici un fel de calitati pentru care sa merite sa fiu citit…

Bineinteles, oricine are dreptul la o opinie in privinta valorii scrisului tau, fie ea si neargumentata. Nu scrii pentru toti si nu poti placea tuturor. Dar pentru acest om, caruia nu i-am facut nici un rau vreodata, cel putin din cate stiu, literatura mea nici nu conteaza, el ma uraste ca om, imi pune-n seama lucruri neadevarate si le raspandeste, la adapost de raspundere, intr-un mediu ambiguu si ultrapermisiv. Am urmarit interventiile lui pe site-ul respectiv. Apare doar cand vine vorba despre mine, isi arunca incarcatura de ura, mereu proaspata, mereu innoita, si se da iar la fund. Nu-l intereseaza nimic altceva.

Daca l-as intalni (lucru la care nu tin deloc, de altfel) i-as spune ca are dreptul sa ma dispretuiasca oricat vrea ca scriitor, chiar daca n-a citit nimic din cartile mele. Poate-ncerca sa convinga pe oricine de nulitatea mea literara. Au mai facut-o si altii si nu e un delict. Dar ca nu are dreptul, la adapostul nedemn al unei porecle, sa difuzeze despre mine, fie si pe Internet (mediu care sper ca nu e sortit sa devina o cloaca de frustrati si iresponsabili), lucruri neadevarate, stigmatizante moral. Si mai ales i-as spune ca ura, dincolo de faptul ca ulcereaza si-ntuneca sufletul, goleste si argumentele de credibilitate, facandu-le subrede si repulsive.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de