Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Undeva pe o stradă liniştită, Plantelor, în vecinătatea rondului Pache Protopopescu, există o casă, care nu-ţi sare în ochi, o clădire stil vagon, o placă de marmură te anunţă însă că acolo, într-un sanatoriu particular, a murit Mihai Eminescu. A murit în condiţii nebuloase, l-au umplut zilnic cu mercur, pasămite cum era tratamentul pentru sifilis, boală care nu a fost decelată la autopsie, diagnostic greşit, diagnostic ticălos. Geniul Eminescu, simbol al simţirii şi creativităţii neamului românesc, a luat drumul spre Luceafăr, spre universurile unde pentru întâia oară în lume, în proza „Sărmanul Dionis”, Conu Mihai a întrezărit viitoarea teorie a relativităţii, enunţată mai târziu de Einstein. Din când în când, paşii mă poartă pe strada Plantelor, lungind fără să vreau drumul meu, un duh de irezistibilă temperatură sufletească şi mintală mă cheamă să trec prin faţa dreptunghiului de marmură. În acea zi simt că scriu mai bine, că-mi curg vorbe mai adânci, sunt mai sigur de calităţile genei româneşti, nu mă îndoiesc cum că ursita României nu are cum să se înece, scoate fruntea mândră din ceţuri. Duhul lui Eminescu intră în mine ca o împărtăşanie. Marile spirite continuă să lumineze, să adie împrospătător prin locurile unde au însorit totul cu personalitatea şi bătăile lor de inimă. Mergând prin cartierele vechi ale Iaşilor, ai tot timpul senzaţia că la un colţ te vei trezi în cale cu prietenii geniali, de braţ Eminescu şi Creangă, optimistul Creangă invitându-l la el acasă pe născătorul Doinei, de la Nistru pân-la Tisa, cu vorbe de nerefuzat: „Mâncăm o ciorbă de fasole şi mai vorbim!”. Mi se destăinuia în emisiunea mea de la Antenă formidabilul Dorel Vişan: „Eu, ardeleanul, trebuia să-l joc pe moldoveanul pursânge Creangă în filmul «Un bulgăre de humă». Regizorul era mulţumit, dar eu simţeam că nu întrupez total fermecătorul scriitor de basme şi copilărie. Era cât pe ce să renunţ, dar mi-a venit ideea să-i rog pe realizatori să croiască o cămeşoaie chiar cu dimensiunile celei purtate de Creangă. Când am îmbrăcat-o, parcă era încălzită de fiinţa lui Creangă şi duhul lui m-a făcut să joc mai bine cu dulceaţa graiului din bojdeuca Ieşilor!”. Am avut ocazia să vizitez Auschwitz, locul demenţei unor neoameni, călăi fără scuză. Vitrine cât pereţii muzeului sunt pline de smocuri de păr alb. Şi de la maturi, şi de la vârstnici, şi de la copii. Când bestiile dădeau drumul la gazul morţii, de groază, sărmanii exterminaţi încărunţeau brusc.
