x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

După 20 de ani (4)

0
Autor: Adrian Vasilescu 23 Noi 2009 - 00:00
Pornisem, imediat după decembrie '89, să căutăm o oază. N-o vedeam clar, dar o visam. Speranţa într-o viaţă mai bună era vântul ce ne mângâia feţele. Dar fusese ales bine drumul către o societate în stare să le aducă românilor bunăstarea şi demnitatea la care râvneau? O întrebare grea, ce nu poate fi ocolită nici acum, după 20 de ani, în aceste momente de criză.

Guvernul, cel numit după primele alegeri libere, făcuse să sufle în gândirea naţiunii vântul proaspăt al reformelor economice. "Terapia de şoc" se dovedise a fi formula preferată de cei mai mulţi dintre membrii executivului. Ceea ce i s-a propus populaţiei, milioanelor de oameni ce aveau să suporte reforma, era evident un drum de sacrificiu.

Venirea minerilor în Capitală a încetinit mersul caravanei. Reprezentanţii Băncii Mondiale, aflaţi la Bucureşti, şi-au făcut în grabă valizele şi au plecat. Tratativele cu CEE-ul au fost întrerupte. Multe dintre măsurile preconizate nu s-au mai aplicat. Escaladarea violenţei pe plan politic a determinat un "armistiţiu temporar" în viaţa economică. Era un "răgaz" pentru o necesară privire înapoi.

Un fapt era cert: Guvernul, ce căzuse în focul acestor evenimente, nu fusese în stare să-şi explice reforma. Probabil că mulţi dintre miniştri, de altfel buni specialişti, făcuseră studii în vremea în care se scosese psihologia din şcoală. Aşa se explică de ce au lăsat să se erodeze treptat legătura dintre executiv şi masa populaţiei.

Ce se întâmplase însă, cu deosebire, în tot acel timp de început? Crescuse numărul cetăţenilor obişnuiţi să fure din avutul public; al funcţionarilor care abuzau de poziţia lor socială; al şarlatanilor tot mai înrăiţi; al actelor de tâlhărie. Asta pe de o parte. Pe cealaltă faţetă a medaliei se accentuase nemulţumirea socială.

Desigur, moştenirile vechiului regim produceau încă efecte. Au apărut însă cauze noi, care au făcut ca destinul cetăţeanului român să depindă mai puţin de propria sa înţelepciune, de competenţa şi hărnicia sa, şi mai mult de factori pe care nu-i putea controla. Viaţa nu se schimbase prea mult, motivele de deprimare erau multe iar speranţele se stingeau. Se produceau puternice răsturnări în sufletele oamenilor iar răspunsul Guvernului era de cele mai multe ori "încifrat", dominat de formule pe care nici economiştii nu le înţelegeau întotdeauna.

Dispăruse până şi Fata Morgana. Confruntaţi cu şomajul, cu inflaţia, cu lipsa de mărfuri, cu sărăcia, oamenii îşi pierduseră până şi iluziile. Nici măcar nu li s-a mai părut că zăresc în apropiere oaza salvatoare. Dacă Guvernul o vedea - şi astăzi avem motive să credem că o vedea - nu a mai arătat-o, în împrejurările grele din toamna anului 1991, concetăţenilor săi. Obosise? Îşi pierduse răbdarea?

Erau, atunci, destule datele oferite de ţările vecine, din care se vedea că dacă România ar fi optat pentru un ritm lent al reformelor, aşa cum tot mai mulţi români îşi doreau, n-am fi obţinut altceva decât un robinet din care bunăstarea să curgă picătură cu picătură, fără să potolească nici foamea şi nici setea. Mai trăisem doar astfel de perioade de amăgire, care n-au reuşit să scape ţara de sărăcie. Încetinirea ritmului n-ar fi fost altceva decât un cuţit bine înfipt în inima economiei naţionale. Şi am văzut, peste ani, că aşa a şi fost.

Guvernul Român înţelesese această realitate. N-a înţeles însă că drumul pe care i-a chemat pe toţi românii nu era un simplu pariu. Se juca viitorul ţării. Aveam de semnat cu toţii un contract cu obiective clare, cu termene realiste şi exacte. Se cuvenea ca acest contract să fie semnat şi înfăptuit. Era prima misiune a următorului Guvern, indiferent care ar fi fost el.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de