x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

După 20 de ani (5)

0
Autor: Adrian Vasilescu 30 Noi 2009 - 00:00
Cândva, în anii '90, lucrurile ajunseseră într-un punct grav. Populaţia acumulase bani devalo­rizaţi, fără acoperire, cu mărfuri şi servicii pe piaţă. Peste aceşti bani, fără acoperire pe piaţă, au fost aruncaţi alţi bani fără acoperire: restituirea părţilor sociale, creşteri salariale, prime, redarea unor drepturi amputate înainte de '89. La care s-a adăugat reducerea săptămânii de lucru. Iar trecerea la liberalizarea preţurilor a pus în mişcare spirala inflaţiei.

Ani mulţi, până în anii 2000, spirala preţurilor a antrenat în vârtej atât mărfurile alimentare, cât şi pe cele nealimentare. Dar recordul l-au bătut serviciile. Iar consecinţele cele mai dramatice au fost înregistrate pe piaţa valutară. Fiindcă, în ciuda unor opinii impresioniste, orice analiză realistă arată că nu rata de schimb influenţa preţurile de consum, ci invers: preţurile de consum, atunci când urcau, provocau deprecierea leului.  

Putea fi altfel? Da! Cu o condiţie: să fi avut un sistem, în extensie, al pieţelor libere. Dar pieţele noastre nu aveau încă experienţă. Şi nici nu-şi formaseră reflexele necesare unei bune func­ţi­o­nări. Pretutindeni în lume sistemul de pieţe libere funcţionează la fel ca un calculator electronic. Inteligenţa calculatorului depinde de ca­litatea programelor. El face numai ceea ce a fost învăţat să facă. Atâta vreme cât la noi în reţeaua pieţelor s-au interpus instituţii ce priveau inevitabil şi înapoi, nu numai înainte, cu tenta­culele tocite, uitându-se pieziş către legea cererii şi ofertei, era normal ca motoarele să fie gripate. Aşa că preţurile, crescând în voie, i-au sărăcit şi mai mult pe consumatori. Inflaţia i-a scotocit prin buzunare, le-a luat şi ultimii bani, pentru a continua să-i subvenţioneze pe producători.

Sistemul pieţelor libere se contura şi la noi, în sfârşit, dar încă nu era bine rodat. Pieţele creşteau, dar încet, mult prea încet, aşa că încă îi mai loveau pe consumatori. Şi loveau leul pe piaţa valutară. Dar economia de piaţă începea
să fie realitate în România.

O realitate ce şi-a aflat reflectarea în Constituţia României. Legea legilor a consemnat limpede: "Economia României este economie de piaţă". Statul având obligaţia să asigure: 1. Libertatea comerţului; 2. Protecţia concurenţei loiale; 3. Crearea cadrului favorabil  pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie. Ordinea acceptată de Constituţie fiind cea firească: istoria dezvoltării societăţii omeneşti a probat că motoarele bunăstării sunt piaţa, preţul şi concurenţa, toate implicând circulaţia bunurilor. Iar dacă obiectivul cardinal nu ar fi bunăstarea oamenilor, ar mai avea sens zbaterea pentru impulsionarea activităţii economice?

Sigur: libera iniţiativă duce deseori la o concurenţă feroce. La războaie economice chiar, între ţări ori pe pieţe interne. În această arenă concurenţială, până şi egalitatea şanselor - atât de mult invocată de doctrina liberalismului economic - se dovedeşte a fi limitată sau incertă. Şomerul poate să poarte în "raniţă" (alături de ajutorul social) bastonul de patron, dar el nu va avea decât teoretic aceleaşi şanse cu patronul care l-a disponibilizat. Apoi, oricărui succes de piaţă îi poate corespunde un insucces, oricărui profit îi poate corespunde o pierdere. Dacă piaţa şi umanismul nu fac împreună casă bună, de ce voiam noi economie de piaţă? Şi de ce legea noastră fundamentală a stipulat-o ca unică formă a economiei româneşti? Pentru că lumea nu cunoştea încă un model mai eficient. Alte modele, oricât de umaniste s-au proclamat, au adus ineficienţă, risipă de resurse, sărăcie.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de