După 20 de ani (6)

Începusem să învăţăm, în sfârşit, o lecţie nouă: că şi energia, şi materiile prime, şi banii, şi proprietatea se împart pe piaţă. Potrivit regulilor pieţei, total diferite de cele ale repartiţiei administrate de stat, din "cazanul comun". O şansă ca să aducem economia în matca normalităţii; de fapt, unica şansă de a asigura costuri recunoscute de piaţă, productivitate şi eficienţă optime, mărfuri competitive, cifre de afaceri bune, profit îndestulător. Şi preţuri stabilizate.

Din nefericire, de prea multe ori au fost amânate deciziile hotărâte, prin care să ne schimbăm noi, să schimbăm ţara, să schimbăm felul nostru de a trăi. Numai aşa ceva ne-ar fi adus un nivel de bunăstare compatibil cu modelul sfârşitului de veac XX şi începutul veacului XXI. Iar comparaţia cu lumea nu înseamnă nicidecum o simplă punere la încercare a orgoliilor. Pentru că noi nu ne întrecem cu ţările avansate într-o simplă competiţie de onoare. Noi facem comerţ cu aceste ţări.

Şi, importând sau exportând, punem în relaţie directă economia noastră cu economiile lor. Sau: inflaţia lor cu inflaţia noastră; balanţele lor de plăţi cu cele ale noastre; standardul lor de viaţă în raport cu al nostru. Diferenţele nu ne pot fi indiferente. Mai ales cele în dezavantajul nostru. Căci diferenţa de bunăstare dintre România şi ţările avansate se reflectă, pe piaţa noastă internă, sub forma unei presiuni nefericite asupra moralului populaţiei. Încă scăzut. Cum să faci performanţă în economie, inclusiv în agricultură, cu o populaţie în mare parte demoralizată?

E drept că în aceşti 20 de ani de după decembrie '89 s-au aflat pe rol mai multe programe de reforme economice. Toate au vizat, cu deosebire, procese de macrostabilizare: liberalizarea preţurilor, calmarea inflaţiei, creşterea economică, dobânzi real-pozitive, echilibrarea cursului de schimb leu-dolar şi, începând din 2003, leu - euro. Rezultatele bune n-au întârziat. Ele au schimbat faţa economiei; n-au schimbat însă prea mult viaţa majorităţii românilor. Şi asta din cauză că nu au fost susţinute îndeajuns de reforme structurale.

Ca să fi avut astăzi un standard de viaţă ridicat nu aveam nevoie numai de muncă şi producţie, cum cred mulţi. Adeseori am avut şi muncă, am avut şi producţie. Eficienţă însă n-am avut. Şi nu avem. Producătorii, având puterea pe piaţă, au făcut adeseori din preţuri oxigenul care să-i ajute să supravieţuiască. Societatea le-a încurajat indolenţa. Şi prejudecata nenorocită că "Merge şi aşa!". Adică să lucreze în doru' lelii.

Aşa am ajuns ca preţurile, în loc să exprime eforturi pentru creşteri calitative, mai acoperă încă muncă dezorganizată, incompetenţă managerială, risipă. Am ajuns astfel la cheia problemei: costurile exagerat de mari din economia românească. Paradoxal este faptul că în România se produce extrem de scump, în condiţiile în care piaţa muncii este extrem de ieftină. Ce ne-am face noi dacă întreprinderile româneşti ar trebui să plătească salarii lunare, ca în Europa de Vest?

Şi întreb: "Ce ne-am face noi?"... fiindcă o parte importantă din economie se sufocă sub povara costurilor, deşi forţa de muncă este cumpărată cu numai 300-400 de euro pe lună. Desigur, în medie.