x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

După 20 de ani (8)

0
Autor: Adrian Vasilescu 21 Dec 2009 - 00:00
Notam lunea trecută că pentru noi, românii, provocarea pe care ne-o produce actuala noastră stare, de ţară membră a Uniunii Europene, este însoţită de numeroase detalii locale, sintetizate într-o întrebare esenţială: "Cum vrem să trăim şi ce facem pentru a ieşi din zona lanternei roşii a nivelului de trai?"... O întrebare ce n-o putem despărţi, oricât ar fi ea de "secto­rială", de globalismul actual şi nici de adevărul că, din nefericire, suntem încă legaţi de vechi reflexe dobândite în anii de după cel de-al doilea război mondial. Aşa că, timp de 20 de ani am văzut mişcări cu deosebire lente în ridicarea edificiilor noilor instituţii. Să ne amintim însă că în decembrie '89, când venise clipa trecerii de la o economie dirijată la economia de piaţă, de la o economie închisă la una deschisă, entuziasmul - atât al liderilor, cât şi al po­pulaţiei - a fost un prost sfetnic. Pentru că s-au comis erori mari. Speranţa a fost, atunci, exagerată. Spe­ranţa că economia românească va ieşi repede din criză. Pe acest fond, s-a născut un soi de romantism economic. Dar după ce s-au terminat dolarii din rezerva de valute (cam 1,3 miliarde) industria românească n-a mai fost capabilă să aprovizioneze piaţa la nivelul cerinţelor. Nu reuşise s-o mai facă din 1981. Deşi noi, în România, ne obişnuisem să venerăm salba de întreprinderi cu care fusese împodobită ţara, cu deosebire în anii '70, aceste "bijuterii ale coroanei" nu reuşeau să asigure oferta de care piaţa noastră de consum avea nevoie.

Această industrie, cândva puternică şi modernă, pierduse cadenţa cu lumea încă din anii '80. În '90 era deja învechită. În toate ramurile era nevoie de structuri noi, de o producţie corespunzătoare cererii. În aceste condiţii, nu aveam de ce să mai  mizăm pe o economie în extensie cantitativă, în căutare de noi capacităţi de producţie. Se impunea chiar restrângerea unor capacităţi de fabricaţie, care să producă intensiv: cu mai puţine materii prime, cu mai puţine resurse importate de peste mări şi ţări. Şi cu mai puţin personal. Dar o întrebare dramatică stăruia în societatea noastră: cum să renunţăm la aceste bijuterii? Întrebarea nu şi-o puneau numai cei care lu­crau în respectivele întreprinderi. O auzeam rostită pretutindeni. Chiar şi bancherii se duceau în întreprinderi, vedeau maşini moderne, tehnologii sofisticate şi se îndrăgosteau de ele. Urmarea? Curgeau creditele pe simple constatări la faţa locului. Or, într-o întreprindere trebuie să vezi mai ales cifrele: cât costă producţia şi cu cât se vinde. Fără diferenţa în plus, care exprimă profitul, o întreprindere nu e viabilă, oricât de bine ar arăta, atât pe dinafară, cât şi pe dinăuntru. Dar, în multe întreprinderi, fabricaţia costa mai mult decât se obţinea din vânzarea produselor. Venise timpul să ne întrebăm: cine plăteşte diferenţa? De cele mai multe ori uitam să punem această întrebare. Uităm şi astăzi, uneori.

Treptat, ne-am convins că avem nevoie de mai mult PIB. De unde să fi ieşit însă mai mult PIB dacă întreprinderile cheltuiau mult, consumau mult, iar cifrele de afaceri erau mici? Din astfel de combinaţii nu putea rezulta altceva decât o valoare adăugată nesemnificativă. Pentru relansarea creşterii  a fost nevoie să fie vitalizate stimulentele muncii. Şi a mai fost nevoie ca din viaţa socială să înceapă să fie alungată iluzia egalitarismului. Pentru că bloca iniţiativa, efortul constructiv, punerea la lucru a inteligenţei creatoare.

Totuşi, economia a înaintat. Încet, dar a înaintat. Mai întâi au fost întăriţi doi stâlpi de rezistenţă: investiţiile şi exporturile. Pe aceşti doi stâlpi a fost clădită creşterea economică în 2000 şi în anii imediat următori. Apoi a luat avânt consumul. şi creditul.

După 20 de ani, am învăţat să credem în virtuţiile pieţei. E un câştig. Mai avem însă ceva drum până când vom începe să tragem foloase din ce am învăţat.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de