x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

După 20 de ani (III)

0
Autor: Adrian Vasilescu 16 Noi 2009 - 00:00
Ne-am trezit, în acea dimineaţă de decembrie '89, la cum­­păna istoriei, căutând valută. Goana după valută de­venise atunci o notă dominantă a societăţii româ­neşti. Cândva, un celebru aspirant la cucerirea Everestului a fost întrebat ce anume îl determină să înfrunte ris­cu­rile căţărării până la înălţimea ameninţătoare a acestui vârf. A răspuns simplu: "Pentru că există!".

Ei bine, românii nu s-au avântat după valută, în acel început de nouă istorie, pentru că... exista. Au făcut-o pentru că de v­alută aveau o nevoie stringentă şi statul, şi companiile, şi po­pulaţia.

Cert este că valuta forte atunci, ca şi acum, era o "cheie universală": deschidea orice fel de uşă. Iar societatea ro­mânească, în drumul spre o altă condiţie economică, avea în faţă o mulţime de uşi încuiate. Nevoia de dolari se născuse, întâi şi întâi, din nevoia de importuri de resurse energetice, de materii prime, de tehnologii avansate, chiar şi de alimente. De valută avea nevoie şi Banca Na­ţională, pentru a-şi reîntregi rezervele internaţionale, în absenţa cărora convertibilitatea leului nu ar fi fost mai mult decât un vis.

O vreme, imediat după decembrie '89, ochii noştri au privit numai spre dolari. Mai întâi am operat cu două fe­luri de dolari: unul "ieftin" şi altul "scump". Dolarul ie­f­tin, de 60 de lei, era folosit pentru importurile aşa-nu­­mite esenţiale. Mai bine de 80% din totalul importurilor (energie, materii prime, tehnologii, furaje, alimente de bază) beneficiau de dolari de 60 de lei, fapt ce dădea mul­tor unităţi productive sau de comercializare a produselor iluzia că sunt rentabile. Deşi nu erau. Dola­rul scump, ce se tot scumpea, circula pe o piaţă socotită pe­ri­­ferică. Dar liberă. Importurile de bunuri de consum se făceau la preţul de piaţă al dolarului. Şi tot la preţ de pia­ţă erau procuraţi dolarii de care avea nevoie po­pu­la­ţia, fie pentru călătorii în străinătate sau diferite mici afa­ceri, fie pentru a-şi preschimba leii într-o valută sigură.

Dar unificarea cursurilor limpezise apele. Iniţial, am operat cu dolari de 180 de lei. A fost preţul unic de... pornire. Pentru că preţul dolarului a început să fie stabilit zilnic pe piaţa valutară. Rezultând din "împăcarea" cererii şi ofertei de valută. Cererea - extrem de mare - re­pre­zenta cu deosebire necesarul de dolari pentru im­por­turi. Oferta, în schimb - restrânsă -, se constituia la nivelul disponibilului de dolari asigurat de exportatori. Cum însă noi nu reuşeam să ieşim din zona deficitului comercial, importurile fiind mult mai mari decât exporturile, aveam nevoie de "subvenţii" pentru a menţine cursul interbancar în zona de echilibru.

Am trecut prin timpuri grele. Ani la rând, când se apropia iarna, intram în panică. Veneau vapoarele cu păcură în Portul Constanţa şi nu descărcau marfa, fiindcă nu aveam cu ce să plătim. Era penurie de valută. Telefoanele din bănci se înroşeau. Erau solicitate împrumuturi de pe piaţa externă: de 50 sau de 100 milioane de dolari. Împrumuturile de la FMI erau aşteptate ca pâinea caldă. Toată nebunia asta a durat mult timp.  Apoi, au fost făcuţi paşi noi. Mai întâi a început liberalizarea cursului valutar. După care a urmat convertibilitatea de cont curent a leului. A fost deschisă piaţa. A început să vină capital. Banca Naţională şi-a făcut re­zervă cumpărând valută de pe piaţa internă. La început dolari, pe urmă euro.

Treptat, s-a ajuns la un proces de însănătoşire a mo­nedei naţionale. A fost desăvârşită convertibilitatea de cont curent a leului. Principalul avantaj fiind creşterea de câteva ori a rezervei valutare. Rezerva a urcat până la cifre ce nu au fost atinse niciodată în istoria ţării.

A început, apoi, liberalizarea contului de capital.
Procesul avea să fie desăvârşit înainte de integrarea în Uniunea Europeană. Totodată, au fost stabilizate pieţele monetară şi valutară.
Din 2004, am trecut la inflaţia anuală cu o singură cifră. Aveam nevoie, în România, şi de o monedă funcţională. Am obţinut-o prin tăierea a patru zerouri din coada leului.
Schimbări esenţiale. Dar Everestul încă nu l-am cucerit.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de