x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

După ce ţara şi-a deschis ferestrele

0
Autor: Adrian Vasilescu 16 Ian 2011 - 16:42

Înfăptuirile, în România din a doua jumătate a veacului al XIX-lea, au fost într-adevăr importante. Dar mai importante decât înfăptuirile au fost tendinţele. şi tot tendinţele, cu deosebire, au pondere dominantă în modelul de dezvoltare economică pe care România de atunci îl oferă României de astăzi.

De ce “ne agăţăm” mai cu seamă de tendinţe? Fiindcă oricât de mari ar fi fost înfăptuirile – şi au fost – o realitate durată într-o întreagă istorie nu putea fi schimbată radical într-o jumătate de secol. Viaţa continua să fie grea, în România, în anii de după Unirea din 1859. Bunăstarea, visul de la 1848, ce căpătase aripi noi în vremea lui Carol I, era încă departe de a-şi afla împlinirea. Nu se întrezăreau şanse de împlinire nici la sfârşitul secolului al XIX-lea, nici la începutul secolului al XX-lea. Căci în România acelor timpuri, chiar dacă înnoirile erau puternice şi ţara se schimba fără încetare, împinsă de forţa noilor tendinţe, o bunăstare care să îndestuleze partea cea mai mare a populaţiei se închega greu. Iar ţara înainta ca un automobil cu frâna de mână trasă.

Capitalismul românesc, încă din zorii lui, se distanţa – ca anvergură, ca preocupări şi ca rezultate – de capitalismul occidental. Prea puţini dintre noii întreprinzători, ce lărgeau rândurile burgheziei autohtone, se dovedeau dispuşi să investească; şi prea puţini investeau în fabrici. Prindeau cheag cu repeziciune speculaţiile imobiliare. Aici se vânturau bani fără ca oferta de mărfuri de pe piaţă să crească. Industriaşii români cu adevărat ambiţioşi, ce se dovedeau dornici să se lanseze în stil occidental, pornind de la mici afaceri şi ajungând magnaţi, erau puţini şi totodată atipici pe meleagurile mioritice.

De unde atunci progresul? Fiindcă ţara îşi luase avânt. Documentele vremii arată cu limpezime că baza de lansare a noii Românii o constituiau noile elite, ale căror vârfuri fuseseră pregătite în Occident, plus investiţia străină. Construcţiile industriale, palatele strălucitoare, City-ul bucureştean, locul în care noua piaţă a banilor îşi avea inima, ar fi avut pulsaţii slabe fără ideile noilor elite şi fără bani străini. şi economia românească de asemenea. Ţara îşi deschisese ferestrele, aşa că intrau şi bani, intrau şi idei noi, intra şi aer proaspăt.

Dar şi ferestrele rămase atunci închise sunt, astăzi, surse de învăţăminte pentru societatea noastră. Fiindcă atunci, ca şi acum, ideile noi se împotmoleau în faţa aceloraşi bariere. Fără îndoială că burghezia română ar fi putut să facă mai multe investiţii. Ca în alte ţări. Istoria lumii legase destinul acestei clase de intensificarea procesului de industrializare. Dar, în România, cum am subliniat deja, se formase o burghezie într-o mare măsură de un fel aparte, ce nu semăna mai deloc cu modelele existente în ţările dezvoltate. Capitaliştii întreprinzători, proprietari de mari fabrici, erau puţini la noi în ţară. Şi chiar dacă mulţi dintre reprezentanţii noii burghezii erau bogaţi, unii foarte bogaţi, bogăţia lor era statică. O bogăţie imobiliară. Făceau bani din hoteluri şi restaurante, din localuri pentru jocuri de noroc, din case de închiriat. O stare atipică, aşadar. Pentru că burghezia română şi-a imitat modelele occidentale în ceea ce priveşte dorinţa de înavuţire, însă de multe ori a ales o cale “proprie”, care să o ferească de investiţii în industrie. Şi de muncă.

Oamenii cei mai bogaţi din ţară erau moşierii. Cu banii lor s-ar fi putut construi fabrici puternice şi moderne. Dar au refuzat să investească. Moşierii, tot într-o mare măsură, ca şi burghezia, alcătuiau o clasă conservatoare, mânată de prejudecăţi; o clasă cu limite evidente. Cei mai mulţi nu făceau investiţii în industrie (şi nici în agricultură) deoarece nu aveau pregătirea necesară pentru a înţelege avantajele modernizării. Dar şi lenea multora dintre ei le inspira teama de industrie. Ca stăpâni ai unor întinse moşii, unele mult prea întinse, puteau să-şi păstreze o poziţie economică, politică şi socială privilegiată fără niciun fel de eforturi, fără nici un fel de răspunderi. Dacă ar fi construit fabrici, nu le-ar mai fi putut arenda. Ar fi fost nevoiţi să se lege de ele, să caute şi să găsească soluţii pentru creşterea productivităţii, pentru îmbunătăţirea calităţii produselor, pentru consumuri reduse.

Totuşi, piaţa liberă, chiar în anii de dinaintea primului război mondial, încă din secolul al XIX-lea, a instituit şi în România un stil de viaţă întemeiat pe un optimism robust. şi un torent de energie. Tocmai astfel de fluxuri, întâi şi întâi, au alimentat marile tendinţe care au schimbat atunci România. (Va urma)

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de