x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

După comunism, jurnalism…

0
11 Noi 2010 - 00:00

Iată o expresie care merită puţină atenţie pentru că evocă o meserie aflată în pericol. În Franţa, dar şi în alte ţări occidentale, au apărut în ultimii ani numeroase analize legate de delirul mediatic şi chiar de "moartea informaţiei".



"Meseria noastră a luat-o pe o pantă greşită" (Notre métier a mal tourné) spun doi ziarişti, Philippe Cohen şi Elisabeth Lévy, într-o carte având chiar acest titlu, apărută acum doi ani. Trăim într-o epocă total paradoxală, susţin ei. Acele forme de jurnalism care erau altădată foarte respectate, jurnalismul de investigaţie, jurnalismul făcut de marii reporteri, jurnalismul ca formă de contra-putere, dispar treptat. Cu cât creşte numărul jurnaliştilor, cu atât se face mai puţin jurnalism de calitate... Şi aceasta datorită faptului că jurnaliştii au devenit ei înşişi prizonierii maşinii mediatice internaţionale şi ai senzaţionalismului practicat de ea. Vrând, nevrând, mai de voie, mai de nevoie, pentru a putea trăi sau pentru a nu fi ejectaţi de turbionul informaţiei devenite o industrie, jurnaliştii se adaptează şi devin treptat complici ai marelui spectacol mediatic. De fapt, mai scriu cei doi autori, după prăbuşirea tuturor ideologiilor, inclusiv a celei comuniste, a început să ne domine o formă confuză de ideologie care este cea mediatică (de unde şi expresia folosită de ei, "după comunism, jurnalism"). Pentru că astăzi omul e fascinat de ştiri şi de ceea ce se întâmplă la televizor, de marele spectacol mediatic şi de foiletonul actualităţii. Puterea mediatică îl subjugă, îl droghează, omul a devenit deja dependent de acest spectacol la care participă de altfel din ce în ce mai mult prin intermediul Internetului.   

          La sfârşitul anului 2007, cînd Grecia era confruntată cu incendii de păduri catastrofale, un prezentator al canalului de televiziune francez privat TF1, cel mai vizionat din Franţa, anunţa difuzarea unui reportaj despre această dramă şi îşi cerea scuze pentru proasta calitate a sunetului şi a imaginii. La prima vedere această frază pare anodină. Şi totuşi ea are o semnificaţie enormă. Pentru că prezentatorul respectiv era sincer: el servea maşina mediatică şi îi părea rău că imaginile cu oameni disperaţi, cu familii ruinate, cu feţe în lacrimi nu erau mai clare, mai profesioniste. Îi părea rău că nu se auzeau mai clar plânsetele copiilor şi ale femeilor. Pentru industria mondială a informaţiei, cea care dă tonul pe planetă, profesionismul înseamnă în ziua de astăzi o înaltă cotă de acurateţe în prezentarea unor subiecte senzaţionale care să producă o mare emoţie. Din scuzele respectivului prezentator putem deduce că şi altele de acest gen sunt posibile. Da, maşina mediatică începe să se simtă vinovată atunci când nu are imagini tari şi subiecte senzaţionale la îndemână, prezentate cât mai frumos, cât mai spectaculos, cât mai emoţionant cu putinţă.

          În acest cor, în acest corp profesional, în această nouă industrie de spălare a creierelor s-au înregimentat între timp mulţi ziarişti. Faptele şi numai faptele, este deviza marilor agenţii de presă şi a marilor furnizori de informaţie, cei care decid, practic, care sunt ştirile esenţiale ale fiecărei zile şi care este ierarhia lor (mai precis, în ce ordine trebuie difuzate respectivele ştiri). Faptele şi numai faptele, cât mai obiectiv cu putinţă, pentru că publicul îşi va face el singur o părere. Oare?

          Faptele şi numai faptele este o deviză care convine de minune maşinii mediatice. De ce să fie jurnalistul şi un interpret, şi un analist, când publicul este considerat destul de inteligent pentru a-şi face singur o părere? Faptele şi numai faptele este o deviză care convine şi puterii politice. Pentru că puterea politică, a cărei principală grijă este întotdeauna să se menţină cât mai multă vreme în poziţia dominantă, nu are nevoie nici ea de analize şi de interpretări. Jurnalistul care încearcă să gândească în era mediatică devine suspect şi poate fi acuzat chiar de lipsă de "profesionalism."

          De fapt, asistăm la "moartea informaţiei" spune un alt eseist şi editorialist francez, Alfred du Roy într-o carte apărută în 2007. "Moartea informaţiei" este şi titlul cărţii sale, iar el explică de ce independenţa presei devine imposibilă pe fondul competiţiei teribile dintre mediile de informare. Când primează senzaţionalismul, emoţia, spectacolul, punerea în scenă a informaţiei, când mediile de informare recurg la artileria "grea" a vulgarităţii şi a scandalului pentru a-şi atrage publicul, atunci dispar toate reperele deontologice. Concurenţa acerbă produce de fapt derapaje şi nicidecum calitate. Iar jurnalistul care încearcă să rămână independent, care nu joacă jocul spectacolului mediatic, se vede marginalizat, face chiar figură anacronică. Alfred du Roy mai spune ceva foarte interesant în cartea sa: astăzi toţi oamenii politici, toţi artiştii, toţi actorii sociali se interesează în cel mai înalt grad de imaginea lor mediatică. Agenţii de imagine s-au multiplicat  în ultimul timp şi se interpun între jurnalist şi obiectul lor de investigaţie. Iar sărmanul jurnalist se vede uneori în  situaţia de a nu face altceva decât să transmită mai departe nişte informaţii furnizate de agenţii de imagine... Cum să nu moară, în aceste condiţii, informaţia, sau mai bine spus adevărul?  Şi pe de altă parte, cum să nu-şi piardă oamenii încrederea în informaţie şi de fapt în jurnalism?

          "Nu adevărul mă interesează, ci adevărul interesant". Această frază mă urmăreşte din vremea când eram student şi îi aparţine unui mare epistemolog, Thomas Kuhn. Ştiinţa, spune el, nu progresează prin banalităţi, prin adevăruri banale, ci prin descoperirea unor adevăruri surprinzătoare, neaşteptate, interesante. Unghiuri interesante de abordare există, deci, în toate domeniile. Prin extrapolare, mă întreb deci: de ce ar trebui să abandonăm jurnalismul pe mâna celor care îl nivelează şi îl subordonează spectacolului mediatic? Jurnalistul nu este un fotograf, un tehnician care face o ecografie. El este (sau trebuie să devină) un medic, cel care analizează ecografia, un interpret, în sensul că interpretează ecografia realităţii şi distinge zonele tumorale ale actualităţii. Înrolarea în masă a jurnaliştilor în maşina mediatică este o imensă pierdere pentru democraţie, mai ales într-o perioadă când democraţia însăşi a intrat în criză şi tinde să devină, după cum vedem şi la Est şi la Vest, o mascaradă.

          Comunismul a fost detestat de sute de milioane de oameni, ar fi păcat ca şi jurnalismul, altădată simbol al contra-puterii şi al lucidităţii, al independenţei şi al demnităţii, să înceapă să fie detestat pe fondul transformării sale într-o formă de mimetism mediatic docil.

(text preluat de la www.rfi.ro)
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de