Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La capătul uneia din cele mai faste perioade din istoria lor (în fine independenţi şi membri ai unor alianţe care le conferă securitate politico-militară şi în mare măsură economică), coeziunea socială şi naţională a românilor este tot mai slabă, bazele lor economice tot mai fragile, iar fragmentarea politico-teritorială tot mai amplă. Tranziţia de la dictatură (autoritarism) la democraţie (libertate), de la economia de comandă (egalitarism) la economia de piaţă (inegalitarism), de la alianţa (integrarea) ruso-asiatică la cea euro-atlantică a bulversat tradiţiile românilor, dar în acelaşi timp a amplificat defazarea lor culturală faţă de Occident. Românii au preluat în depozit modelul cultural occidental, dar nu l-au asimilat. Adaptarea la acest model (mai dificilă decât adaptarea anterioară la modelul comunist) prin procedeul deja cunoscut al formelor fără fond, a mărit, în realitate, în loc să micşoreze distanţa culturală între societatea românească şi familia democraţiilor occidentale.
Pe un atare fundal România a devenit un domn Goe al Europei, respectiv elevul veşnic repetent pe care părinţii (elita politică), în loc să îl educe, îl răzgâie oferindu-i recompense pentru iluzoriile performanţe şcolare la care se speră fără temei că va ajunge în viitor (sic!). Pe de altă parte, tratat de "profesorii europeni" ca un "copil-problemă" cronic, elevul însuşi ajunge la nevroză şi devine incapabil de autodepăşire.
Preocupaţi de menţinerea cu orice preţ a puterii - adică a controlului asupra unei societăţi tot mai nervoase, conducătorii au ales calea uşoară a "marketingului politic". Sondajele de opinie nu mai testează reacţia socială faţă de politicile publice, ci ţin loc de decizie politică. Păstorul nu mai conduce turma, ci turma conduce păstorul. Sentimentul de vacanţă a puterii a mărit nervozitatea socială şi i-a împins pe oameni să caute protecţie iar nu conducere, în acest sens oligarhii locali - palpabili şi eficienţi, fiind preferaţi liderilor centrali - distanţi, hieratici şi emasculaţi. În loc să mandateze elitei naţionale exerciţiul puterii, românii au preferat să cedeze puterea oligarhiei locale. Opţiune acceptată de clasa politică întrucât fragmentarea puterii îi oferea şansa de a pune la adăpost averea obţinută prin specularea tranziţiei, dar şi de comunitatea internaţională care, în timp ce critica sever corupţia românească, obţinea prin dezarticularea României reducerea competitivităţii acesteia în concursul de interese internaţional.
Fragmentările multiple (pe verticală şi orizontală) şi nevrozele exacerbate de ele, dezideologizarea partidelor şi depolitizarea societăţii, explică derapajul românilor în agresivitate. Cea extravertită (vizibilă în intoleranţa din traficul rutier, în veninul comentariilor pe bloguri şi forumurile media, în controversele publice, în violenţa familială sau în huliganismul de pe stadioane), cea mută (exprimată prin absenţa la vot şi dezangajarea civică), dar şi cea reflexivă (adică ura de sine care îi face pe români să se bucure de orice insultă ori acuză aruncată lor de străini). O intelectualitate complexată canalizează năduful popular într-un discurs fascistoid.
Agresivitatea ineptă a unei mase derutate şi lăcomia disperată a unei elite frustrate, circumscrise de sentimentul public al eşecului naţional (în contradicţie cu progresele şi victoriile reale obţinute de români în ulimele decenii) s-au sintetizat în "fenomenul Băsescu". Traian Băsescu este atât simbolul bolii, cât şi iluzia terapiei. Alegându-l, o naţiune obosită de stres, complexe şi confuzie, se autocrucifică în speranţa nebună că prin acest păcat suplimentar se va izbăvi. Opţiunea pentru cezarismul său exprimă convingerea că cioburile naţiunii pot fi adunate doar de un lider providenţial ori ideea că furunculul poate fi mai uşor tratat decât septicemia.
Fi-v-or apropiatele alegeri prezidenţiale bisturiul potrivit pentru incizarea acestui furuncul - pe care unii pun prişniţe şi pe care alţii încearcă să îl stroarcă - sau va trebui aşteptat ca buba să coacă şi să se spargă singură? Cert este că organismul social trebuie să producă anticorpii apţi a-i reda vigoarea şi a-i permite o dată cu însănătoşirea conştiinţei naţionale asimilarea civilizaţiei europene. Altfel vom pieri!
