Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Numerarul în circulaţie a crescut. Fapt semnificativ, a crescut peste nivelul inflaţiei. Au fost cumva mărite salariile în sectorul privat? Nicidecum. Şi nici pensiile n-au fost dezgheţate. Iar salariile bugetarilor au suferit amputări cu 25%. Au dat cumva băncile mai multe credite? Dimpotrivă: cu o singură excepţie - creşterea cu 0,8% a creditelor în lei date companiilor în această vară - toţi ceilalţi indicatori privind creditarea companiilor sau a gospodăriilor populaţiei au înregistrat scăderi importante. Şi atunci, de unde numerar în plus? Mai întâi, populaţia a umblat la economii: a retras bani din depozite bancare. Apoi, a economisit mai puţin. Toate rubricile de depuneri în bănci, de sus până jos, sunt cu semnul minus.
De ce băncile au apăsat şi mai tare pe frâna creditării? Un motiv este şi îngrijorarea indusă de înmulţirea celor care nu-şi plătesc la vreme datoriile. Dacă suma creditelor restante era de 7 miliarde de lei la jumătatea anului trecut, ea a depăşit 16 miliarde de lei la jumătatea acestui an. Mai mult decât dublu. Cum de s-au adunat atât de multe restanţe? Adevărul este că România trece de peste 20 de luni printr-o recesiune grea. La care se adaugă, acum, un program dur de austeritate. Aşa că a devenit inevitabilă întârzierea plăţilor în cazul a mii de clienţi. Sau chiar defectarea lor. Cele mai periculoase fiind restanţele de peste 90 de zile. Ele sunt adevărate pietroaie legate de picioarele băncilor, dar şi de ale clienţilor.
Băncile suferă primele. Pentru că, în cazul întârzierilor de peste 90 de zile, întregul credit devine neperformant şi sunt nevoite să-l provizioneze. Iar provizioanele rup din profit.
Dar probleme au şi clienţii restanţieri, care pot fi executaţi de bănci. Să plecăm de la un exemplu: un împrumut de la o bancă, de 100.000 de lei, cu o rată de 1.000 de lei pe lună. Să presupunem că, timp de 10 luni, clientul a plătit frecvent. Creditul s-a redus cu 10.000 de lei. În lunile a 11-a, a 12-a, a 13-a şi a 14-a însă... n-a mai plătit. Restanţa lui a urcat la 4.000 de lei. Dar neperformanţa nu se opreşte aici. Tot creditul rămas, de 90.000 de lei, devine neperformant. Şi banca poate executa clientul pentru întreaga sumă.
Ce-i de făcut în aceste condiţii? Mai e valabilă regula împărţirii poverii între bănci şi populaţie? Răspunsul e afirmativ. Începând din zorii capitalismului modern, timp de 200 de ani, această regulă s-a dovedit de neclintit. Populaţia, din veniturile curente şi din banii economisiţi, şi-a acoperit cheltuielile curente. Iar pentru cheltuielile mari destinate cumpărărilor de case, automobile, bunuri de folosinţă îndelungată, soluţia a fost împrumutul bancar. Dacă regula dăinuie de 200 de ani, aplicarea ei a cunoscut modificări consistente de la o etapă la alta. În sensul că, pe măsură ce s-au scurs ani şi decenii, regula împărţirii poverii - a poverii finanţării bunăstării, desigur - a făcut paşi mari către democratizarea ei accentuată, dobândind proporţii de masă în ultimii 25 de ani ce au prefaţat actuala criză globală. Fiind acum, în criză, într-un proces de ajustare structurală.
Pentru noi, românii, nu poate fi însă decât amară constatarea că din cei 25 de ani de boom, de care s-a bucurat lumea dezvoltată, în condiţiile exploziei creditelor, n-am avut parte decât de cinci ani, între 2004 şi 2008. Timp în care abia am apucat să prindem un colţ din lada în care lumea îşi păstrează zestrea de bunăstare. Timp de cinci ani, din 2004 până în 2008, milioane de familii s-au împrumutat de la bănci şi şi-au cumpărat case, bunuri de folosinţă îndelungată sau de consum. A fost o epocă luminoasă a creditării bancare. Către sfârşitul anului 2008 am pus punct. A început plata luminii. Pentru multe familii, situaţia e dramatică. Şi să nu uităm că greul acum începe. Pentru că recentele măsuri de austeritate abia au fost puse pe rol. Cel fiscal, desigur.
Nu există însă vreo speranţă de a ne reîntâlni, vreodată, cu stilul de creditare din anii 2005-2008. După ce criza va trece, când va trece, totul va fi altfel. Nu doar la noi, ci şi în lumea largă.
Un lucru însă e cert: acum, în vremea crizei, cei dintâi cu care băncile ar trebui să împartă povara finanţării sunt investitorii. Fie că investesc în case, fie în servicii sau în fabrici. Necazul e că în România, astăzi, sunt puţini cei care au vocaţie de investitori. Dar şi mai puţini sunt cei care au banii necesari unor investiţii. Sau care pot obţine credite bancare în schimbul unor garanţii substanţiale, pentru a investi. Din nefericire, categoria celor care (la noi) au bani pe care să-i investească este încă restrânsă. Deşi nimic din ceea ce adună timpul, nici casele, nici străzile, nici recoltele, nici magazinele, nici fabricile, nici automobilele, nici băncile nu ar exista fără investiţii. Mai exact, fără inşi întreprinzători, înzestraţi cu ideea, dorinţa, curajul să investească, reuşind totodată să adune bani şi să-şi învingă teama firească, să-şi asume riscuri. Pe ei cine îi sprijină?
