Economia sub legea martiala

Ne mandrim, cu voie de la FMI, ca Romania e stabila macroeconomic. A gasit calea sa-si controleze deficitele - ca masura de stabilizare a inflatiei - si sa obtina o crestere economica exceptionala.

Cand salariile se rup de productivitate, reteta tipica de stopare a inflatiei are ca principal ingredient somajul. Nu ramane de vazut decat cum pe o structura economica imbunatatita inflatia scade, forta de munca e reabsorbita si cum salariile cresc in paralel cu productivitatea.

Da, dar cand concedierile sunt un subiect tabu si cei care fac stabilizarea nu se pot atinge de privilegiile de grup, ce e de facut? Se subtiaza veniturile tuturor celor lipsiti de protectie pana se ajunge la nivelul de echilibru cerut de macrostabilitate - preturile n-au de ce sa creasca cata vreme consumul populatiei e rationalizat de taxe si facturi la utilitati.

Sa nu credem insa ca aceasta abordare au inventat-o romanii. Ea este descrisa in manualele de economie, cu doua precizari. Prima - ca functioneaza doar pe termen scurt. A doua - ca se aplica de regula dupa razboaie. Doua precizari si un avertisment: politica antiinflationista trebuie sa micsoreze preturile fara sa afecteze rolul pe care pretul il detine in procesul de distributie a resurselor - adica insasi functionalitatea pietei.

Asta e deci problema. Desi suntem la fel de stabili macroeconomic ca Cehia, Polonia sau Ungaria, UE nu alatura economiei noastre de piata calificativul de „functionala", pentru ca guvernelor de la noi nu le-a venit la indemana sa lase piata sa regleze natural mecanismele, ci au ales o strategie alternativa: controlul preturilor si al salariilor.

Romania nu seamana cu tarile din primul val de aderare, ci mai degraba cu Serbia. Noi am inceput cu „nu ne vindem tara" si acum suntem deficitari la infrastructura si la investitii straine, ei au ramas fara infrastructura si le-au fugit investitorii dupa ce au strigat „ne dam Kosovo" pana le-au picat in cap bombele NATO. Si noi, si sarbii suntem in faza negocierilor de zecimale cu FMI. In 1998, noi am avut inflatie peste 40%, ei 48%, in 2001 30%, respectiv 38%, iar pentru 2004, guvernul de la Bucuresti se bate pentru 9%, iar cel de la Belgrad pentru 8,5%. Lor li s-a pretins incadrarea intr-un deficit bugetar de 3,6% din PIB, noua - sub 3%. Dar la noi e pace de 15 ani!

Ei, tocmai aici se vede eroarea fundamentala de abordare. Desi nu suntem dupa razboi, un sfert din preturi sunt inca administrate. Avem politici monetar-fiscale cu rol de ancore antiinflatie - platim la greu pentru sanatate, drumuri, mediu fara sa beneficiem de ele, fiindca statul deturneaza banii catre bresele lasate in economie de sectoarele si persoanele protejate. Traim cu riscul permanent ca fraiele consumului sa scape si atunci inflatia sau deficitul comercial sa arate ca structura economiei din anii 2000, e prea putin diferita de cea din anii ’90. Riscul creste din patru in patru ani, cand se apropie alegerile.

Pe bulevardele oraselor noastre, care arata ca ale sarbilor dupa bombardament, circula armate de „tancuri" 4X4. Uruitul motoarelor, reflectat de fatadele termopanizate de la vile, acopera complet discursurile oficiale despre schimbarea filozofiei fiscale. Sansele celor ramasi pe jos sunt spulberate de cei pentru care obligatiile nu trec de „blindajele" de relatii.

Evident, o economie bazata pe astfel de realitati nu poate fi condusa relaxat, cum e normal in timp de pace. De aceea, se declara demagogic razboi saraciei, ca sa se justifice aplicarea in economie a legii martiale - cine nu e cu noi e pe dinafara.