Ecoterorismul, o noţiune de redefinit

Ia sa vad, stiti dumneavoastra care dintre urmatorii doi insi este adevaratul ecoterorist?: constientul disperat care, noaptea, incendiaza vreun buldozer garat in padure – care ziua distruge semintisurile, lastarisurile si vizuinile bursucuilor, vulpilor, ursilor, culcand sub lama padurea –, sau individul care, aflat intr-un birou luxos, posesor de grase conturi bancare si "acoperit" cu autorizatii, este proprietarul buldozerului si castigatorul licitatiei pentru uciderea acelui ecosistem?

Chiar daca stiti, nu conteaza, fiindca raspunsul, favorizand establishmentul si invinuindu-l fara preget pe cel dintai, il furnizeaza FBI-ul: "Ecoterorismul este uzul sau amenintarea cu uzul de violenta,de natura infractionala, savarsit impotriva unor victime inocente ori proprietati, de catre o grupare subnationala cu orientare ecologica, pentru ratiuni privind politica de mediu, adesea vizand un public aflat dincolo de tinta directa, actiunea avand un caracter simbolic".

FBI-ul va indeamna asadar sa mergeti constiinciosi la serviciu si sa strangeti cureaua, in vreme ce niste "baieti destepti", care nu strang cureaua, strang un lat nevazut in jurul dumneavoastra, confiscandu-va – cu acte in regula – padurile, apele, aerul, viata.

Padurile tropicale – spun expertii – vor disparea definitiv pana in anul 2050, daca cererea de lemn si exploatarea vor creste in acelasi ritm. O data cu ele insa vor disparea jumatate din speciile de animale, plante si microorganisme din lume, ca si sursa naturala a peste un sfert din medicamentele prezentului, toate adapostite de amintitul ecosistem.

Asa stand lucurile, dintr-o data, notiunile defintiei date de FBI ecoterorismului ii culpabilizeaza ferm pe chiar faptasii legali ai despaduririi: giganticele firme de exploatare si comercializare a lemnului. Fiindca adevaratele "victime inocente" devin vietuitoarele padurii si bolnavii – lipsiti de medicamente –, "proprietatea" este cea planetar-patrimonala – caci traim in globalizare! –, iar "natura infractionala", prejudiciind interesul general, nu mai poate fi ascunsa printr-o simpla bucata de hartie, oricum s-ar numi ea: autorizatie de constructie sau act de proprietate.

Toti ceilalti sunt vinovati, numai eu, nu!" – spunea L.F. Céline, in forme diferite, afirmatia aflandu-se pe buzele oricui uzeaza intr-un fel sau altul de darurile naturii. Completandu-si compatriotul, J. Renoir explica: "In societate necazul este ca fiecare are motivele sale". De aceea, nu o data mi-a fost dat sa aud din gura unor oameni de buna-credinta intrebarea: "Dar ce rau poate face – urmand, dupa interes, argumentul personal – o tabara de corturi, o turma de oi, o partie de schi, un complex hotelier sau un drum asfaltat?

Cand detinatorii primului "adevar" il ignora pe al doilea – si de obicei asa se intampla –, atunci raul chiar se produce, luand chipul invaziilor; de la ocuparea "pasnica" a unei poieni din codru pentru o constructie hoteliera pana la razboaiele lumii, in care graiesc arme ucigatoare.

Cand lupta se da intre nesatiosul om tehnicizat, acoperit cu hartii legalizand "drepturile si libertatile omului", si niste biete fiinte necuvantatoare, practic, fara nici un drept si neaparate de nimeni, ultimele pierd si pier.

Pesemne ca e o chestiune de varsta, fiindca de o vreme, acuzatoare, cuvintele lui Céline imi vin tot mai des in minte. La aud atunci cand aprind aragazul, cand pun detergent in masina de spalat sau cand pornesc automobilul. Ba chiar mi se intampla ca, urcand in munte, sa imi para uneori ca simt, oricat de groasa ar fi talpa bocancilor, cum, odata cu fiece pas, cateva fire din tarana potecii coboara sub greutatea mea si cum, in felul meu, stric.
Daca veti spune ca exagerez, va voi da dreptate, fiindca toate vin pe lume cu dreptul de a fi. Paradoxul este insa ca la aceasta ora, cand stiinta a nascocit pana si aparate de masurat inteligenta, adevarul si minciuna, cea care pare sa lipseasca tot mai mult este chiar masura.