Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Partidele politice din Romănia n-au avut forţa de a-şi asuma acţiuni şi poziţii coerente.
Prin inţelegerile făcute in timpul vizitei lui Călin Popescu Tăriceanu la Roma, criza din Italia poate fi considerată sfărşită sau, poate, aproape de sfărşit. Ca in cazul oricărei crize majore, amplificată şi de spectacolul mediatic, cea din Peninsulă se constituie intr-un bun prilej de a trece in revistă reacţiile clasei politice, ale instituţiilor şi ale societăţii romăneşti indeosebi. Din privirea aruncată asupra faptelor, se pot trage căteva concluzii, chiar dacă doar parţiale:
1)Â In confruntarea dintre Palate, cel din Victoria a marcat substanţial. Desigur, soluţia rezolvării a căzut, cum era şi de aşteptat, pe umerii Guvernului. Asta ar putea explica vizibilitatea deosebită de care a beneficiat Călin Popesc Tăriceanu faţă de Traian Băssescu. S-a confirmat incă o dată adevărul că avem o Constituţie şuie in ce priveşte Preşedinţia. Ales prin cheltuitorul vot direct şi universal, preşedintele nu poate face practic nimic dacă nu domină partidul de guvernămănt. Izbucnit pe vremea lui Ion Iliescu sau Emil Constantinescu, scandalul ar fi dat preşedintelui şi premierului posibilitatea unei acţiuni unitare. Măsurile Guvernului s-ar fi răsfrănt, in impactul lor, şi asupra preşedintelui. Dat fiind divorţul categoric dintre Preşedinţie şi Guvern, Traian Băsescu a fost lăsat la ipostaza de chibiţ. Dincolo insă de realităţile constituţionale, trecerea in plan secund a lui Traian Băsescu şi-a avut cauza şi intr-o prestaţie lipsită total de inspiraţie. Dănd curs unei manii dobăndite de cătva timp incoace, domnul preşedinte s-a manifestat ca dătător cu gura. Plin de clişee amintind de cele ceauşiste (a se vedea insistenţa pe amiciţia dintre cele două popoare), Discursul de la 4 noiembrie 2007 nu evidenţiază niciodată iniţiativa proprie a preşedintelui. Traian Băsescu s-a mulţumit să ne anunţe că a cerut Guvernului şi Ministerului Afacerilor Externe să intervină la Uniunea Europeană. Domnia sa e capul statului. N-ar fi fost de aşteptat dacă nu o vizită in Italia, atunci măcar un contact diplomatic la nivelul Preşedinţiei? Călin Popescu Tăriceanu a urmat o linie politică evidentă in ultimul timp: să taci şi să faci. Din acest punct de vedere, vizita in Italia poate fi considerată un succes. Strofocarea presei prezidenţiale de a descoperi eşecuri ni se pare mai mult decăt ridicolă. Să vezi in intărzierea aterizării un gest de ostilitate din partea autorităţilor italiene intrece orice măsură. Inclusiv cea dictată de slugărnicia faţă de Cotroceni;
2) Partidele politice din Romănia n-au avut forţa de a-şi asuma acţiuni şi poziţii coerente. Cel mai important partid de Opoziţie, PSD a fost practic inexistent, intervenţiile sale rezumăndu-se la căteva declaraţii făcute in cadrul campaniei pentru europarlamentare. PD n-a avut nici o reacţie. Deşi discursul electoral al candidaţilor PD se intemeiază şi pe aşa-zisa familie a Partidelor Populare, Partidul Democrat a lăsat impresia că n-are nici o relaţie externă. Explicaţia e simplă. Partidul Democrat şi-a pierdut identitatea. Liderii acestuia sunt incapabili de altceva decăt să-i cănte in strună lui Traian Băsescu. Ingroziţi să nu comită ceva care să stărnească mănia Jupănului de la Cotroceni, liderii PD au preferat să fie mediocri, intr-un moment in care se puteau remarca. Alte partide s-au preocupat de criza din Italia. Excepţie făcănd PRM, acţiunile lor au frizat in multe locuri ridicolul, cătă vreme ele n-au fost concepute să aibă ecou in Peninsulă.
3)Â Diplomaţia romănească a ieşit destul de boţită din intreaga afacere. Şi, poate, pe nedrept. Nefericita Declaraţie a lui Adrian Cioroianu, speculată abil de adversarii săi din presă şi din politică, a bruiat acţiunile intreprinse de MAE pe plan extern. Unei analize lucide a ce a intreprins ministerul pentru rezolvarea crizei i s-a preferat un tărăboi (niţel artificial, credem noi, pentru că Adrian Cioroianu poate fi acuzat de orice, numai de fascism, nu) fără nici o legătură cu adevărata problemă. Absenţa unui ambasador romăn in Italia, avăndu-şi cauza in neinţelegerea dintre Preşedinţie şi Guvern, a adăncit imaginea de prestaţie catastrofală a diplomaţiei noastre.
4) Boţite au ieşit şi organizaţiile, şi partidele rromilor. Extrem de active in a repera şi denunţa incălcarea drepturilor rromilor, aceste organizaţii şi partide au dovedit că nu au nici o legătură cu o mare parte a etniei. Pentru că un organism sau un partid al unei minorităţi se constituie intr-o curea de transmisie intre stat şi minoritatea respectivă. In aceste condiţii, organizaţiile şi partidele rromilor sunt responsabile nu numai de apărarea drepturilor, dar şi de indeplinirea obligaţiilor faţă de restul societăţii ale minorităţii.
PS. Popasul lui Traian Băsescu in redacţia ziarului la care e acţionar politic principal s-a soldat cu un denunţ al lui Bogdan Chireac, unul dintre cei mai buni analişti ai noştri in materie de politică externă. Ţuluşii lui Traian Băsescu de la Evenimentul zilei nu s-au dat in lături din a transpune in viaţă teza diversionistă a Cotrocenilor privind o aşa-zisă corupţie a presei romăneşti independente.
1)Â In confruntarea dintre Palate, cel din Victoria a marcat substanţial. Desigur, soluţia rezolvării a căzut, cum era şi de aşteptat, pe umerii Guvernului. Asta ar putea explica vizibilitatea deosebită de care a beneficiat Călin Popesc Tăriceanu faţă de Traian Băssescu. S-a confirmat incă o dată adevărul că avem o Constituţie şuie in ce priveşte Preşedinţia. Ales prin cheltuitorul vot direct şi universal, preşedintele nu poate face practic nimic dacă nu domină partidul de guvernămănt. Izbucnit pe vremea lui Ion Iliescu sau Emil Constantinescu, scandalul ar fi dat preşedintelui şi premierului posibilitatea unei acţiuni unitare. Măsurile Guvernului s-ar fi răsfrănt, in impactul lor, şi asupra preşedintelui. Dat fiind divorţul categoric dintre Preşedinţie şi Guvern, Traian Băsescu a fost lăsat la ipostaza de chibiţ. Dincolo insă de realităţile constituţionale, trecerea in plan secund a lui Traian Băsescu şi-a avut cauza şi intr-o prestaţie lipsită total de inspiraţie. Dănd curs unei manii dobăndite de cătva timp incoace, domnul preşedinte s-a manifestat ca dătător cu gura. Plin de clişee amintind de cele ceauşiste (a se vedea insistenţa pe amiciţia dintre cele două popoare), Discursul de la 4 noiembrie 2007 nu evidenţiază niciodată iniţiativa proprie a preşedintelui. Traian Băsescu s-a mulţumit să ne anunţe că a cerut Guvernului şi Ministerului Afacerilor Externe să intervină la Uniunea Europeană. Domnia sa e capul statului. N-ar fi fost de aşteptat dacă nu o vizită in Italia, atunci măcar un contact diplomatic la nivelul Preşedinţiei? Călin Popescu Tăriceanu a urmat o linie politică evidentă in ultimul timp: să taci şi să faci. Din acest punct de vedere, vizita in Italia poate fi considerată un succes. Strofocarea presei prezidenţiale de a descoperi eşecuri ni se pare mai mult decăt ridicolă. Să vezi in intărzierea aterizării un gest de ostilitate din partea autorităţilor italiene intrece orice măsură. Inclusiv cea dictată de slugărnicia faţă de Cotroceni;
2) Partidele politice din Romănia n-au avut forţa de a-şi asuma acţiuni şi poziţii coerente. Cel mai important partid de Opoziţie, PSD a fost practic inexistent, intervenţiile sale rezumăndu-se la căteva declaraţii făcute in cadrul campaniei pentru europarlamentare. PD n-a avut nici o reacţie. Deşi discursul electoral al candidaţilor PD se intemeiază şi pe aşa-zisa familie a Partidelor Populare, Partidul Democrat a lăsat impresia că n-are nici o relaţie externă. Explicaţia e simplă. Partidul Democrat şi-a pierdut identitatea. Liderii acestuia sunt incapabili de altceva decăt să-i cănte in strună lui Traian Băsescu. Ingroziţi să nu comită ceva care să stărnească mănia Jupănului de la Cotroceni, liderii PD au preferat să fie mediocri, intr-un moment in care se puteau remarca. Alte partide s-au preocupat de criza din Italia. Excepţie făcănd PRM, acţiunile lor au frizat in multe locuri ridicolul, cătă vreme ele n-au fost concepute să aibă ecou in Peninsulă.
3)Â Diplomaţia romănească a ieşit destul de boţită din intreaga afacere. Şi, poate, pe nedrept. Nefericita Declaraţie a lui Adrian Cioroianu, speculată abil de adversarii săi din presă şi din politică, a bruiat acţiunile intreprinse de MAE pe plan extern. Unei analize lucide a ce a intreprins ministerul pentru rezolvarea crizei i s-a preferat un tărăboi (niţel artificial, credem noi, pentru că Adrian Cioroianu poate fi acuzat de orice, numai de fascism, nu) fără nici o legătură cu adevărata problemă. Absenţa unui ambasador romăn in Italia, avăndu-şi cauza in neinţelegerea dintre Preşedinţie şi Guvern, a adăncit imaginea de prestaţie catastrofală a diplomaţiei noastre.
4) Boţite au ieşit şi organizaţiile, şi partidele rromilor. Extrem de active in a repera şi denunţa incălcarea drepturilor rromilor, aceste organizaţii şi partide au dovedit că nu au nici o legătură cu o mare parte a etniei. Pentru că un organism sau un partid al unei minorităţi se constituie intr-o curea de transmisie intre stat şi minoritatea respectivă. In aceste condiţii, organizaţiile şi partidele rromilor sunt responsabile nu numai de apărarea drepturilor, dar şi de indeplinirea obligaţiilor faţă de restul societăţii ale minorităţii.
PS. Popasul lui Traian Băsescu in redacţia ziarului la care e acţionar politic principal s-a soldat cu un denunţ al lui Bogdan Chireac, unul dintre cei mai buni analişti ai noştri in materie de politică externă. Ţuluşii lui Traian Băsescu de la Evenimentul zilei nu s-au dat in lături din a transpune in viaţă teza diversionistă a Cotrocenilor privind o aşa-zisă corupţie a presei romăneşti independente.
