Efectul de pijama

Mulţi bolnavi din spitale ies în stradă, la cumpărături sau ca să fumeze în pijama. O fac cu mare stăpînire de sine, ca şi cum şi-ar exercita un drept.

În unele sate din Bărăgan şi din sudul ţării, vezi bătrîni în pijama pe prispă sau pe băncuţa de scînduri de la poartă. În ospicii, pijamaua are ceva din condiţia consolatoare a unei uniforme. Dacă te întrebi ce-i pijamaua pentru o categorie atît de întinsă de români cu probleme spitaliceşti şi de vîrstă, ajungi la o a doua întrebare, şi mai clinică: de ce pijamaua trebuie să fie cu dungi?

Toate lucrurile au un început. Prima pijama cu dungi din România are foarte probabil un creator şi, chiar dacă n-o să-i ştim niciodată numele, instituţionalizarea ideii sale dungate

s-a produs. E ca şi cum ţara simţea ne­voia unei îndungiri şi ea a avut loc pe un fond de aşteptare favorizant. N-are sens să continuăm cu întrebă­rile, fiindcă ajungem repede la uimiri. De ce noi, românii, preferăm dungile şi nu pi­că­ţelele, ca francezii? Sau florile, ca ame­ricanii? O vînzătoare de la raio­nul de pijamale şi cămăşi de noapte al unui magazin universal îmi spune că numă­rul celor care vor să cumpere pi­jamale cu dungi e destul de mare şi că aceştia nu văd cu ochi buni diversifica­rea ofertei. Unii îşi manifestă frustra­rea rostind proverbe din universul pijamalelor precum “Hai, nevastă, la alt ma­gazin, că ăştia au numai porcării”, “Da’ alea de finet nu se mai fabrică?” şi “Du­duie, eu mă internez pentru diabet, nu să pre­zint moda”. Din dialogul diabeti­cu­lui cu domnişoara “de la pijamale” re­zultă că există şi un protocol al culori­lor. Intervenţiile chirurgicale par a im­pune un regim sobru, de maro sau violet, pe cînd la fracturi merge şi ceva mai vesel, cu bleu şi albastru. Roşul adu­­ce a sfidare. Într-un salon cu zeci de pacienţi, nu e bine să fii “Ăla din colţ, cu roşu”. Un anonimat în căcăniul pijamalelor îndelung spălate şi decolo­ra­te de acizii de sub braţ e soluţia de­mo­cratică. Cred că una din clauzele sub­­înţelese ale internărilor eficiente e şi culoarea pijamalei. Dovadă că mulţi vin la spital în hainele de toate zilele, dar avînd pe dedesubt pijamaua.

Discutînd subiectul cu un amic, acesta mi-a povestit cum a schim­bat el într-o ţară din Africa, pe portocoale, o pijama cu dungi şi cum l-a văzut a doua zi pe bă­iatul cu care a făcut trocul fălindu-se pe uliţa mare cu noul său costum de gală european. Fapt ce arată că pentru unele lumi mai puţin exigente cu îm­bră­­ca­tul, pijamaua e însăşi ideea de îmbrăcă­minte. Nu trei şifoniere, cu o su­medenie de haine pentru toate între­bu­in­ţările, ci o singură ţoală, potrivită oriunde, oricînd şi pe oricine.