x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Efectul Palme D’Or in politică

0
Autor: Gabriela Vranceanu Firea 01 Iun 2007 - 00:00

"Modelul nostru naţional e cel care se numeşte scriitor, dar nu a trecut de bibliografia obligatorie pentru gimnaziu. Şi tot model naţional este cel care nu ştie ce sunt acelea mustrările de conştiinţă, atunci cănd confiscă un titlu, o funcţie, o calitate, un substantiv comun, dar cu valoare de simbol"



Regizorul Cristi Mungiu a căştigat premiul Palme D’Or la Cannes. E o ştire care a făcut inconjurul mapamondului, deci am aflat-o şi noi, cei preocupaţi de respiraţia şi transpiraţia lui Băsescu şi Tăriceanu. Ne-am oprit o fracţiune de secundă din bălăcăreala noastră naţională, pentru a ne aduce aminte că suntem vii.

Cristi Mungiu a luat premiu pentru un film, nu pentru un discurs politic. Romănii creează, simt, se implică, reuşesc sau sunt invinşi, deci trăiesc. Ce grotesc mi s-a părut că, numai de dragul de a fi mai aproape de un erou, s-au trezit să-l laude tot felul de nepricepuţi şi neaveniţi - clienţi de serviciu atunci cănd este de dat din gură. Şi, la polul opus, dar la fel de jignitor, au apărut şi denigratorii, delatorii. Unii care au comentat in fel şi chip opera lui Cristian Mungiu, ajungănd pănă intr-acolo, incăt să-l acuze de plagiat.

Nu spun, e posibil ca Mungiu să se fi inspirat din ceva, aşa cum face oricare artist, dar, la noi in ţară, viaţa bate de mult filmul, prin urmare nu ducem lipsă de sursă de inspiraţie. Ci de muncă, dedicaţie, stăruinţă, putere de a o lua de la capăt atunci cănd eşti invins.

Modelul nostru naţional e cel care se numeşte scriitor, dar nu a trecut de bibliografia obligatorie pentru gimnaziu. Şi tot model naţional este cel care nu ştie ce sunt acelea mustrările de conştiinţă, atunci cănd confiscă un titlu, o funcţie, o calitate, un substantiv comun, dar cu valoare de simbol.

Ceea ce i se intămplă acum lui Cristi Mungiu este matricea fidelă a dezvoltării noastre politice. Nu există teme comune, folositoare publicului larg, in accepţiunea celor care ne conduc. Ele fiind prezente, de fapt, in viaţa noastră de zi cu zi, dar nu devin relevante decăt atunci cănd sunt rostite de cineva anume sau atunci cănd ne presează Uniunea Europeană, NATO, Pentagonul, Vaticanul şi alte instituţii superioare.

Cristi Puiu a muncit, a fost inspirat şi a ajuns să fie premiat la Cannes. Dacă nu se intămpla asta, rămănea pe vecie, probabil, un regizor tănăr, contestat de cei mai vechi in branşă, inlăturat de la finanţări. Acum, că un juriu din afara ţării i-a recunoscut meritele, s-ar putea să se invrednicească şi decidenţii romăni din domeniul artelor să-l ia in seamă.

Nimeni nu-i profet in ţara lui, veţi zice! Dar ce ne facem cu politicienii, atunci? Ei, buni sau răi, nu işi pot testa şi afla valoarea aici, in ţară, decăt după ce vor fi fost apreciaţi pe plan extern? In politică aşa ceva este mai greu. Pentru intrarea in Uniunea Europeană, de exemplu, se lucrează cu noţiuni de genul: aderarea e meritul poporului... adică puţini sunt cei care au muncit, mulţi sunt beneficiarii aplauzelor.

Cănd Călin Popescu Tăriceanu va fi validat de un juriu extern, vă asigur că atunci şi Traian Băsescu il va privi cu mai multă precauţie. Şi, poate, chiar şi vice versa e valabilă.

Noi, ca romăni, cu regret o spun, avem un instinct formidabil de a ne apăra superficialitatea colectivă şi de a ne conserva atuurile de grup, nu pe cele individuale. Ceea ce este un non-sens al vieţii. Ne naştem şi murim singuri. Trebuie să invăţăm să ne preţuim căte unul, căte unul, nu la grămadă: 75% sau 322... Nu asta-i, de fapt, democraţia? Nu asta-i, de fapt, şi baza economiei de piaţă?
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de