Ei, şi?

Pensionarii ţin de două categorii mari. Pentru cei care nu şi-au iubit slujbele, pentru care serviciul a fost trudă şi silă, anii fără nici o definiţie ai pensiei, anii care nu obligă la nimic vin ca o compensaţie. Odihna e prin raportare la nişte ani lungi de mers la serviciu, despre care nu merită să vorbeşti.

Pentru oamenii însă care la vârsta pensionării sunt scoşi dintr-un rost, pe care l-au dorit şi iubit, unde au lucrat cu mintea şi au ajuns la nişte priceperi maxime, statul degeaba e o pedeapsă la fel de rea ca moartea. Pensionarea intelectualului autentic, nu a insului care ocupă prin abuz un post social în care creierul trebuie solicitat intens, e dramă.

Sigur, eşti liber să-ţi cauţi de lucru, să-ţi creezi un mod nou de a controla timpul, există nenumărate oportunităţi de a-ţi umple ziua, de a face bătrâneţea suportabilă. Dar e ca şi cum mai dai o dată un examen de admitere, de data aceasta într-o zonă restrânsă a vârstei, una privilegiată, în care te simţi util, respectat, preţuit, în care eşti tot omul care ţi-ai dorit şi ai reuşit să fii. Examenul e mult mai dur ca acelea de la 20 de ani, de la Drept şi Medicină, pentru că de data asta sunt sute, dacă nu chiar mii de candidaţi pe un loc. Pe locul unui tânăr. Când ai mai rămas doar tu, specialistul trecut de 65 de ani, să te baţi pe un loc cu un specialist de 30-35 de ani, competiţia e la motivaţii. Ale tale sunt obosite, ale lui sunt energetice şi cu perspective.

Oricât de calificat ai fi încă într-o profesie, care a dat un sens major vieţii, toate vechile motivaţii îţi sunt subminate de întrebarea: Ce rost are? Mai scrii o carte. Ei, şi? Mai inventezi o maşinărie. Ei, şi? Mai faci un bine oamenilor. Ei, şi? Mai vezi o ţară împreună cu soţia. Ei, şi? Când eşti tânăr, ştii că viaţa e ceva ce se termină, că bătrâneţea e ceva care vine, numai că toate astea sunt undeva, departe. După ce ieşi la pensie, tot ce-i iminent e în jurul tău: resemnarea, degradarea fizică, oboseala extremă a motivaţiilor. Eşti înconjurat tot timpul, chiar şi în somn, în vise, de acest oribil şi agresiv Ei, şi? Ce rost mai are? Oricum, e sfârşitul.

Dacă emigrezi în Statele Unite după 50 de ani, întâmpini un gen de cinism instituţionalizat şi prevenitor. În Europa, poţi gândi să iei viaţa de la început la 50 de ani, dar în America ţi se spune: "Ai 50 de ani" şi nu-ţi trebuie mai mult ca să înţelegi ce înseamnă asta.

Cel mai mare necaz al vârstei de pensie e însă presiunea mulţimilor care nici nu ştiu că mai există un examen. Spuneam la începutul articolului că pensionarii ţin, în mare, de două categorii. Pentru prima, care e mai mult decât majoritară, cea de a doua, de doar câteva procente din întreg, e aproape un afront adus naturalului. Cum e mai rău: pentru societatea activă, nu mai contezi decât prin excepţie; pentru societatea pasivă, eşti un ciudat care nu ştie să se bucure de statul degeaba, de bonoma letargie a anilor de mâncat pensia.