Eşti fericit?

Am auzit că în Tibet, prin piețe, pe unde sunt vânzători, oamenii lasă la preț, negociază zâmbind, deși sunt tare săraci și, cel mai important, te întreabă permanent, privindu-te cu blândețe: ”Ești fericit?” Ce obicei frumos, iată! Ce frumusețe a sufletului dincolo de cuvinte, iar în profunzime e vorba de mai mult, de a fi preocupat de fericirea celuilalt, de starea pe care o are el când se desparte de tine, chiar dacă nu te va mai vedea vreodată. Prin Orient oamenii au cultura karmei, iar o karma bună se naște din relația frumosă cu altul, cu străinul sau cu omul iubit. Dorința oamenilor de a avea o karma bună îi predispune la atenție și la deschidere către fericire, căci legea karmei este legea care presupune că orice acțiune are consecințe, iar consecințele frumoase sunt născute din acțiuni frumoase. Preocuparea pentru fericirea altuia, fie el și un necunoscut, care are o relație de câteva minute cu tine, e – aș spune - esența tainică a relației, dar, mai ales, esența tare, parfumul tulburător al ființei care cunoaște fericirea în propria sa trăire. Pe lângă consecința imediată a dorinței noastre de fericire pentru ceilalți, care nu-i altceva decât o intensificare a propriei fericiri lăuntrice, avem aici și o cheie a ”darurilor”, a curgerii sentimentului fericit prin lume, de la unii la alții, a curgerii întâmplărilor fericite, și a curgerii energiei care susține viața.

Spațiul Occidental viețuiește cumva egoist, căci aici întrebarea, uneori spusă, adesea nespusă, este aceasta; ”Ce faci pentru ca eu să fiu fericit”? Fericirea egoistă se interesează de sine, nu de celălalt, fără să știe că interesul acesta e sursa nefericirii. Această percepție e fundația comportamentelor egoiste ale omului, care așteaptă să primească și de aceea nu mai dăruiește. Stagnarea energetică are rădăcini aici, în acest principiu banal, în această așteptare sterilă, care face ca lumea să șadă cu mâna întinsă (vorbim simbolic despre mâna întinsă), așteptând să primească iubire, fericire, mângiere și orice alt lucru, în ultimă instanță transformat în interiorul nostru tot într-o trăire. Concepția occidentală, care spune ”fă-mă fericit”, e însăși cauza nefericirii, e cauza unor distorsiuni de percepție și a unor distorsiuni de comportament, care alimentează situațiile de criză, începând cu cele sociale, economice și terminând cu cele ce dizolvă relațiile de dragoste, familiile și individul însuși. Pe când orientalul se interesează de fericirea celuilalt, occidentalul se interesează de propria sa fericire și asta face ca primul să dăruiască, al doilea să ceară, să aștepte, să primească. În primul caz energia curge în lume, spre lume, în al doilea energia stagnează, căci cel ce așteaptă, acumulează și nu dăruiește.
Viața curge, viața are nevoie de anumite condiții pentru a se ivi, viața din interiorul nostru e ca viața de afară; fără lumină, fără ploaie, fără căldură, fără un anumit tip de sol, viața nu e posibilă. Și viața interioară e la fel; fără să faci lumină în altul, fără să-i dăruiești, fără să te interesezi de fericirea lui, șchioapătă lumina și fericirea ta. ”Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” e legea care spune ”dăruiește-i celuilalt ceea ce vrei pentru tine”. Dacă vrei bucurie, dă-i altuia bucurie. Dacă vrei mângâiere, dăruiește-o. Fii tu acela care dă ceea ce cere și atunci vei avea. E profund și tainic acest univers al experienței interioare, e-n el ascunsă taina fericirii sufletului nostru. Celălalt e un ”eu” însumi, e un alt chip al meu, a cărui fericire mă face fericit. Să ne imaginăm că toată familia așteaptă într-o casă ca ceilalți să spele vasele. Dacă toți așteaptă, dar nimeni nu le spală, vasele nespălate vor umple casa de mizerie și toți vor fi supărați, iritați pentru că ceilalți nu vor să spele vasele. Noi asta facem când așteptăm să fim iubiți, când așteptăm să fim apreciați, când așteptăm să ni se dea tot felul de lucruri, de privilegii sau de sentimente: ne asigurăm propria nefericire, ne alimentăm suferința și primim inversul a ceea ce așteptăm. Din această atitudine de așteptare provin blocajele vieții; sunt oameni care nu mai pot face dragoste pentru că nu primesc iubirea așteptată, dar în timpul acesta ei nu obsrevă că nu dau nici un strop de iubire, nu se interesează dacă partenerul lor ”este fericit” și stau în pat ca pietrele, fără să-și dea seama că nu dăruiesc. Sunt oameni care nu mai cred în dragoste pentru că așteaptă ca ea să vină de undeva, ca trenul dintr-o gară necunoscută, dar nu-și dau seama că ei nu iubesc pe nimeni. Iată de ce ar trebui, la fel ca tibetanii, să privim adânc și cu sinceritate în noi și să ne întrebăm dacă ceea ce facem îi dă celuilalt un sâmbure de bucurie. Să lăsăm și noi la preț – simbolic – și să întrebăm ființa din fața noastră; ești fericit/ă? Fiindcă fericirea celuilalt devine porpria noastră fericire și asta se întâmplă instantaneu, în virtutea legii vieții, a legii iubirii, care spune că, iubirea de altul e iubire de sine.