x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Eusebiu Ștefănescu

Eusebiu Ștefănescu

de Ana-Maria Păunescu    |    22 Mar 2015   •   14:30

Nu știu dacă l-am cunoscut personal. Poate când eram mică și mi-era greu să fac diferența între teatru și realitate, între vis și noroaie, între artă și minciună. Dar la prima ediție a Festivalului Adrian Păunescu, organizată în 2013 la Craiova, Eusebiu Ștefănescu ar fi trebuit să ne fie aproape. Să recite, cum numai dumnealui știa, versuri din tata și din alți mari poeți români dispăruți și iubiți de dumnealui. Când ne ocupam de organizare și îi scriam numele pe agende sau pe petice de hârtie care aveau să ne pună în ordine Festivalul, ne bucuram ca niște copii. Dar o veste grea ne-a întrerupt bucuria: Eusebiu Ștefănescu era grav bolnav.

Aud, de departe, de unde numai Oceanul știe acordurile potrivite ale vieții și ale morții, că același prieten drag al artei și al spiritului, Eusebiu Ștefănescu, a plecat pentru totdeauna dintre noi. I-am dedicat pagina întâi a revistei pe care o conduc, “Flacăra lui Adrian Păunescu”, și am încercat, așa cum am știut mai bine, să-i mulțumesc, printre kilometri și coroane de flori, pentru că a fost cu adevărat un om bun. Un mare actor. Un prieten al poeziei. O voce cu nuanțe speciale. Un nume în orice agendă de telefon ticsită de apeluri în așteptare.

Atenție, pe aici se moare. La douăzeci și ceva de ani, la șaptezeci abia împliniți. Se moare, ca la un concurs aberant între pașii, inimă și culoare. Mor actorii noștri dragi, mor scriitorii care ne mai luau din realitățile cenușii, mor cântăreții care cântau, în locul nostru, durerea. Dumnezeu să vă odihnească, domnule Eusebiu Ștefănescu! Cândva, vom face un festival împreună. Eu vă las, de pe acum, numele pe toate agendele de organizare. Vă scriu această scrisoare, ca să nu uitați să pregătiți poemele pe care le veți recita. Și mă închin, în loc să pun timbru pe plicul adreselor veșnice.


×