x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Evaziunea fiscală ca legitimă apărare

0
Autor: Ionuț Bălan 19 Aug 2010 - 00:00

"Veniturile bugetare n-au depăşit nicioda­tă 32% din PIB, pentru că atât sunt dis­puşi românii să plătească pentru serviciile fur­ni­zate de stat" ● Lucian Croitoru, consilier al guvernatorului BNR



O ştire a făcut înconjurul presei săptămâna trecută: statul român e cel mai sărac din UE, cu venituri bugetare de 32,1% din PIB, comparativ cu o medie comunitară de 42,2% şi un nivel maxim de 55,7%, văzut în Suedia. Iar soluţia la o astfel de pro-blemă este combaterea evaziunii fiscale.

Nu e prima oară când o spun. O serie de agenţi economici refuză să moară sub apăsarea de taxe a statului, refugiindu-se în economia subterană. Guvernul poate numi asta evaziune, dar de fapt e un soi de grevă fiscală.
În Suedia se văd, într-adevăr, taxe mari, cu care se colectează mult, însă impozitele sunt puţine şi transparente. Există o corelaţie clară sursă-destinaţie - statul percepe impozite semnificative, pe care apoi le dirijează către domeniile-cheie ale dezvoltării.

La noi, în România, e posibil ca povara fiscală să nu difere prea mult faţă de statul scandinav. Numai că n-avem impozite puţine şi transparente, ci o multitudine de taxe şi parataxe, care reprezintă un soi de bacşiş dat diverselor autorităţi care parazitează mediul de afaceri.

Altfel spus, banii încasaţi nu se redistribuie în interesul general al societăţii ca în ţara nordică, ci al unor grupuri de interese. Iar când contribuabilii văd că taxele plătite nu li se întorc sub formă de bunuri publice, nu le mai achită.
Şi mai există o explicaţie pentru dimensiunea redusă a veniturilor bugetare. S-a gândit cineva că, de fapt, veniturile sunt mici fiindcă PIB-ul e prea mare faţă de cât producem şi că preţurile încă prea înalte ale imobilelor sunt cele care-l umflă?!
Schimbând perspectiva, de la preţurile caselor la investiţii şi economisire, se observă că acestea sunt scăzute, ceea ce face ca economia noastră să nu genereze productivitate.

Economia ar fi putut genera productivitate dacă ar fi fost aşezată pe fundamente economice solide. Dar atunci când îţi apreciezi ani în şir moneda din "poignet"-ul BNR, pentru a arăta că ai mai puţină inflaţie, deşi te găseşti într-o stare neîntreruptă de deficit (extern, fiscal sau cvasifiscal, tot deficit se numeşte), ce fundamente poţi pune?!

În situaţia în care profiturile obţinute în România au plecat spre paradisurile fiscale, investiţiile direct productive realizate au fost puţine, la fel ca veniturile la buget, dar în schimb s-au ridicat imobile cu banii reveniţi din "off shore"-uri pentru a fi "spălaţi" şi apretaţi. Cu alte cuvinte, în loc ca banii să fie plasaţi în afaceri solide, pentru a genera mai multă producţie de export sau pentru a substitui mărfuri din import, antreprenorii au preferat să dărâme fabrica deţinută pentru a se construi, pe terenul viran, blocuri.

În final, s-a văzut, de-a lungul anilor de inflaţie ecranată de aprecierea leului, o economie care s-a specializat în sectoare devenite rentabile datorită fluxurilor de monedă străină, care au asigurat lichiditatea şi desfacerea pe credit.
Numai că în momentul în care banii nerezidenţilor au încetat să mai vină, s-a văzut că aveam un PIB mare, dar nelichid, care ar trebui să se restrângă acum spre nivelul de lichiditate rămas pe piaţă după repatrierea capitalurilor străinilor. PIB-ul se va corecta probabil spre nivelul din 2004, an premergător "exuberanţei iraţionale" din zona imobiliară.
O ultimă precizare. România are simultan unele dintre cele mai ample inflaţii, recesiuni şi deficite bugetare din UE.

Şi o singură ţară din Uniune mai consemnează o asemenea "pleiadă", vădind adânci probleme structurale: Grecia. Totuşi, nu statul elen are cea mai proastă structură economică din UE, ci noi. Asta pentru că pe Grecia o salvează economia subterană înfloritoare.

Deşi cei care prestează activităţi "la negru" nu plătesc impozite, ei oferă lichiditate, împrumută statul. În schimb, în România, unde econo-misirea e mult mai redusă decât în Grecia, statul face orice să aducă la suprafaţă economie informală, fără să realizeze că se expune riscului ca activitatea care face obiectul impunerii să nu mai fie prestată.
Fără să aibă puterea să accepte că economia nefiscalizată creşte când ţările sunt gestionate prost, fiind o formă de hedging.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de