Evenimente fericite

Nunta regală din Marea Britanie şi beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea din Italia au fost două evenimente mi­nunate, rare, pe care Graţia Divină le-a aşezat unul lângă altul la sfârşitul săptămânii trecute. Dacă dezastrele, inundaţiile, cutremurele sau răz­boa­ie­le sunt stimuli pentru suferinţă, an­goasă, lacrimi, durere şi frică, evenimentele fericite – în special cele care atrag miliarde de priviri şi de inimi – trezesc în conştiinţa noastră cele mai frumoase sentimente. Lumea con­­ştiin­ţei colective e-n primăvară, e cu­prinsă în starea ei fastuoasă de în­florire când oamenii se adună la un loc pentru celebrare. Astfel de evenimente sunt, înainte de orice, expresia frumuseţii sufletului uman, care se simte învingător prin eroii săi.

Fata obişnuită de pe stradă poartă în suflet o prinţesă, cum omul obiş­nuit al zilelor noastre are sădită în sine o chemare către sfinţenie. Prin­ţe­sa şi sfântul nu sunt părţi separate de oricare dintre noi, nu sunt altceva decât aspecte ale sufletului omenesc. Le iubim la alţii pentru că acei alţii ni le oglindesc. Ne absorb privirile, aten­ţia şi fascinaţia pentru că tot ce-i frumos cu adevărat în ceilalţi face ca ini­mile noastre să se deschidă spontan pentru a ne recunoaşte propriile po­sibilităţi. Iubim în alţii ceea ce iu­bim în noi înşine şi proiectăm ceea ce ne displace la noi tot asupra... altora.

Iată de ce-i atât de minunat să fim con­temporani cu oameni a căror viaţă străluceşte în graţie şi-n iubire du­hovnicească şi tot de aceea este atât de minunat să fim contemporani cu împlinirea visului fetei obişnuite de a fi prinţesă. Evenimentele semna­lea­ză o eră în care se deschid noi uşi ale conştiinţei umane, noi posibilităţi pentru omul obişnuit şi, mai ales, spe­ranţa că oricine poate parcurge drumul corect al virtuţilor umane are şan­sa de a se regăsi în postura de prinţesă sau în aceea de sfânt. Căci dacă ceea ce se întâmplă în preajma noastră este ceea ce se întâmplă şi în sufletul fiecăruia, atunci... evenimentele amintite ne dezvăluie existenţa unor dimensiuni nebănuite ale sufletului colectiv.

Sigur că omul, prins în capcana minţii, a suferinţei, a Egoului, uneori chinuit de sentimentul că nu-i destul de bun oricât de multe virtuţi ar avea, uneori încercat de egoism, de răutate sau de ură, nu-şi mai vede... şi lucirea. El nu-şi mai recunoaşte fru­museţea, iar această incapacitate devine chiar păcatul său. Mulţi oameni se înfoaie în orgoliu şi se identifică adesea cu posesiunile lor, cu averile, cu poziţiile sociale, cu luxul sau cu realizările intelectuale, dar aceas­ta devine uneori o formă de ata­şa­ment, şi nu una de recunoaştere a frumuseţii interioare care-a creat po­se­siunile. Noi vedem în afară ceea ce nu putem vedea în interior şi pentru că lucrurile pot fi atinse ne amăgesc şi ne determină să credem că ele sunt mai puternice şi mai durabile decât fru­museţea sufletului care le-a atras.

De aceea, noi suntem mult prea apă­sat conştienţi de răul lumii, suntem mult prea preocupaţi să vedem zbu­ciu­mul şi suferinţa şi să ni le asumăm, să le acceptăm ca părţi ale condiţiei umane, dar mai puţin suntem dispuşi să ne asumăm şi condiţia umană a fru­museţii. Suntem frumoşi, dar in­conştienţi de frumuseţea noastră. Sun­tem generoşi, dar mai puţin con­ştienţi de generozitatea noastră. Suntem mult mai mult blânzi şi buni de­cât putem recunoaşte şi această îm­pie­dicare în inconştienţă devine piatra de poticnire. Căci lumea noastră ar creşte în splendoare dacă ne-am ob­serva frumuseţea şi s-ar întâmpla aşa întrucât ceea ce-i cu adevărat bun în noi nu-i altceva decât expresia spi­ri­tului divin, ce străluceşte în ochii fie­căruia.

Faptul că nu-l recunoaştem pe Dumnezeu printre oameni şi nu ne conştientizăm posibilităţile ce ne pot ajuta, ridica şi scoate din iluzia suf­e­rin­ţei sau din deziluziile ei ne prelun­geşte agonia umană. Noi ne inhibăm fru­museţea. Nu ne permitem să ne pri­vim părţile sfinte din noi, nici as­pectele care ne pot ajuta să lăsăm în urmă visul despre întâietatea răului şi a suferinţei. Inhibăm iubirea pe care-o putem simţi, ascundem frumu­se­ţea printre judecăţi răutăcioase, re­pri­măm virtuţile sufletului frumos, şi asta perpetuează drama umană. Evenimentele frumoase sunt un in­stru­ment de conştientizare a Sinelui fiecăruia dintre noi, ele ne ajută să ne regăsim frumuseţea pierdută şi ne spun răspicat că în momentul în care simţim frumos frumuseţea simţirii e-n noi!