Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Duminicile în care sunt transmise curse de automobile, mă refer exclusiv la Formula 1, sunt punctate de intense conversaţii cu prietenii, niciodată încheiate pe un ton binevoitor, chiar dimpotrivă. O excepţie a constituit-o nu demult, spre sfârşitul Campionatului Mondial din 2010, o observaţie, preluată cu interes, privind caracterul evolutiv (în sensul pe care Darwin îl atribuia cuvântului) al sportului cu pricina.
În fiecare an, fără exceptie, FIA, organizaţia internaţională care controlează acest sport, introduce noi reguli privind construcţia maşinilor de curse, încercând (paradoxal) să le încetinească. Nu, nu va miraţi, asta ar mări numărul de depăşiri şi ar face cursa mai interesantă atât pentru spectatorii aflaţi pe circuit, cât şi pentru telespectatori. Să nu uităm că ar face să crească şi încasările, asta într-un sport care atrage un imens public internaţional.
Şi totuşi, oricum ar proceda FIA, ai cărei ingineri se pricep ca nimeni alţii să inventeze reguli draconice, e inutil. Fie că e vorba de interzicerea cauciucurilor fără profil, limitarea suprafeţelor aerodinamice sau micşorarea capacităţii motoarelor, după câteva curse dificultăţile sunt depăşite. Nu cu uşurinţă. Dar maşinile prezentate de echipele mai înstărite (să nu uităm că se cheltuiesc sute de milioane de dolari într-un sezon!) ajung din nou la viteze mai mari.
Din nou, cursele se transformă în procesiuni rapide, întrerupte doar de accidente sau defecţiuni mecanice, în care pilotul care s-a calificat pe primul loc va conduce, tur după tur, până la coborarea steagului cu pătrate albe şi negre. Ce e interesant, cel puţin aşa susţine un prieten, este faptul că deşi regulile sunt aplicate cu mare stricteţe, fiecare echipă ajunge la soluţii eficiente pe propriul ei drum evolutiv.
Prietenul pomenit mai sus este genetician şi susţine sus şi tare că fiecare automobil de pe grila de start moşteneşte anumite caracteristici, un fenotip, în termenii profesiei sale. Acesta este la rândul său descins din valorile şi competenţele tradiţionale ale celui care produce respectiva maşină de curse, fiind, să zicem, genotipul ei.
Exemplul ultimei duminici a campionatului, marele premiu de la Abu Dhabi, este grăitor. Patru piloţi erau direct angajaţi în lupta pentru titlul de campion mondial. Fernando Alonso, de la Ferrari, avea nevoie doar de un loc patru pentru a câştiga a treia oară un titlu suprem. „Complementul genetic” al maşinii sale consta într-un maximum de performanţă acceptabilă, dublată de o rezistenţă mecanică excelentă. Dar Alonso a fost învins de un pilot „începător”, care pilota un Renault cu performanţe şi fiabilitate modeste, dar mult prea rapid pe liniile drepte pentru a putea fi depăşit. Asta se găseşte în ADN-ul lui şi i-a permis lui Sebastian Vettel (23 de ani !) să aducă firmei Red Bull Racing titlul mondial atât la piloţi, cât şi la constructori.
Evident, e neserios să vorbim despre companii constructoare de automobile (chiar cele exotice din Formula 1) folosind termeni ca „gene” sau „ADN”. Asta nu i-a oprit însă pe specialişti în management să explice succesul şi eşecul în termeni darwinieni, să vorbească despre „adaptare evolutivă” şi „mediu în schimbare” sau să descrie lumea afacerilor ca pe o junglă în care doar cel mai puternic şi mai adaptat poate supravieţui.
Şi totuşi, cele trei faze ale evoluţiei biologice, variaţia, selecţia şi replicaţia, pot fi regăsite în domeniul inovaţiei tehnologice. Dacă în natură competiţia îi favorizează pe cei mai bine adaptaţi, în tehnologie se vorbeşte despre „calcul evoluţionar” şi „algoritm genetic”, care pur şi simplu imită selecţia naturală. Ce mai rămâne de făcut este să găsim şi explicaţia succesului acestor mijloace matematice inspirate din natură.
Cu ani în urmă, Peter Medawar, laureat al Premiului Nobel şi pionier al transplantului de organe, remarca faptul că uneltele inventate de oameni evoluează, urmând cumva evoluţia biologică. Avionul, care şi-a început cariera imitând păsările, a căpătat o formă mult mai adaptată mediului fluid în care se deplasează. Probabil că marele savant britanic ar fi fost amuzat de „filogeneza” maşinilor din Formula 1, de secvenţa de schimbări petrecute de-a lungul evoluţiei lor.
Vedem, în fiecare duminică de curse, un soi de himeră cu trup de peşte, aripi de pasăre şi şolduri de panteră, care se adaptează în grabă schimbărilor de mediu impuse de FIA în fiecare an.
Noi ne vom continua discuţia amicală încercând să ne menţinem în limite decente. Sport sau ştiinţă, nu contează. Principalul este adaptarea.
