Excavatoare cu barbă

În Brăila, lipovenilor li se spunea excavatoare cu barbă. La fundaţiile celor mai multe din construcţiile anilor 1960 se săpa cu hârleţul, iar în Brăila numai cu hârleţul, pentru că lipovenii se specializaseră şi munceau în şanţurile pentru fundaţii cu o îndârjire şi o disciplină care pe români mai degrabă îi speria decât îi uimea.

Am făcut o vară practică pe şantierul unei şcoli generale, exact în lunile când săpau la fundaţii lipovenii şi i-am observat. Erau tăcuţi, concentraţi, de o eficienţă care îi confereau formulei ce ar fi trebuit să fie ironice - excavatoare cu barbă - atributele unui perfecţionism profesional. Mă întrebam ce motive aveau lipovenii să sape cu încrâncenarea unora care răzbunau astfel ceva din viaţă, iar răspunsul chiar acesta era: îşi răzbunau condiţia de ruşi care nu se mai puteau întoarce în Rusia şi nici în România nu reuşeau să se simtă acasă.

Bărbaţii îşi lăsau toţi bărbi până în brâu, femeile părăseau rar cartierul Komorofka, al cărui nume amintea de bălţile pline de ţânţari, unde primiseră loc de gospodării, iar munca la fundaţii părea să le fi împlinit un destin. Când terminau cu săpatul, nu continuau lucrul ca zidari, ci plecau pe alt şantier nou, spre altă reţea de şanţuri. Acum o începeau, acum o terminau. Azi îi vedeai înfigând cazmaua între sforile întinse pe ţăruşi şi mâine nu le mai zăreai decât umerii mişcându-se mecanic în groapă. Nu ştiai care-i unul şi care altul.

La leafă, semna şi lua banii pentru toţi şeful de echipă. Dacă voiai să ai lucrarea în grafic, era înţelept să nu te bagi în regulile clanului. Meşterul, care conducea lucrările, mi-a spus că banii erau împărţiţi ulterior conform cu ce ştia şeful despre randamentul fiecărui om şi că puteam fi siguri de corectitudinea lui.

Când s-au înmulţit excavatoarele propriu-zise, s-a consumat şi legenda lipoveanului cu hârleţ şi lopată. Gloria, la omul muncitor, e scurtă. Oricât ar fi fost de eficient lipoveanul, săpatul nu l-a făcut pe nimeni bogat. De atunci, oriunde văd oameni care sapă şanţuri, am un sentiment de culpă. Eu ştiu ceea ce probabil cei mai mulţi dintre cei care sapă şanţuri nu ştiu, şi anume că munca la lopată e soartă, nu meserie.

De o bună bucată de vreme, Bucureştiul e răvăşit de reţele de şanţuri. Asfaltul şi betonul sunt răzbite cu scule mecanice, însă mai departe tot hârleţul şi lopata sunt de bază. Un muncitor, la care trăgeam cu coada ochiului aşteptând autobuzul, m-a abordat pe chestiunea reducerilor de salarii. Când o să trăim, bre, şi noi mai bine?, m-a întrebat. Omul se referea la toată România muncitoare, dar eu nu vedeam în el decât soarta necalificatului care câştigă o pâine amară în şanţ.

Ce să-i fi spus, că truda la cazma n-o să fie plătită bine niciodată? Să-i mai fi spus că în alte ţări nu se mai sapă, ca în urmă cu sute ori poate mii de ani, cu hârleţul? Că se va trăi mai bine în România când vor dispărea săpatul manual şi săpătorii? Deci, tot soartă, nu meserie.