x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Expropriaţii de suflet

3
Autor: Florin Condurateanu 02 Oct 2013 - 22:17
“Sunt Vasile din Valencia. De fapt aş vrea să redevin Vasile din Apuseni. Eu mi-s moţ din Apuseni. Şi uite că necazul de acasă unde nu mai aveam unde munci ne-a trimis departe, departe. Vă sun după un telefon cu multe cifre şi trebuie să mă recomand Vasile din Valencia şi de fiecare dată mi se deschide izvorul lacrimilor. Nu este uşor printre străini. Suntem expropriaţi de suflet. Când aud la telefon vocea mamei, a fetiţei, a nevesti-mii mi se topeşte inima. Nu ştiu ce trebuie făcut ca să ne întoarcem acasă şi să avem unde ne duce la serviciu.” Amarnică pribegie. Au plecat de acasă peste două milioane de români. Unii stăpâneau pulsul combinatelor din camerele de comandă şi acum au ajuns la 2.000 km distanţă să culeagă în genunchi rodul altor pământuri. Şi s-a înstăpânit o altă pacoste. S-a năruit familia de români. Nu mi se şterge din minte imaginea unei femei încovoiată de ani şi de boli ţinând de mână o fetiţă de 3-4 ani. Se sprijinea într-o creangă cioturoasă, că n-avea baston. “Maică, aduceţi-ne acasă copiii că ne vor găsi înmormântaţi într-o cutie din lemn de la lăzile aruncate că n-avem bani de coşciug. Şi nu mai am putere să o cresc nici pe nepoată-mea.” Am luat-o în braţe şi suspina la pieptul meu. N-am să-mi spăl niciodată cămaşa udată de lacrimile bătrânei.

Pe unii i-a adiat o şansă şi s-au întors acasă. Alţii încă n-au strâns încă destui bani ca să încerce ceva în ţară. Petruţ Vladimir este un tânăr de 30 de ani ca argintul viu. Însufleţeşte şi virgulele când vorbeşte. Mereu are idei şi mereu vrea să devină gravitaţional să atragă oamenii în jurul lui. Peste 8 ani a călcat cu roţile maşinilor drumurile Europei stând la volan şi zi şi noapte. “Nici în pat nu mai pot să stau pe spate sau în fund. Dorm pe o parte. Dar acum sunt fericit că m-am întors în Cavnic la minerii mei, în oraşul în care a existat cea mai veche topitorie de aur din sud-estul Europei încă din 1586. Şi acum toate minele celebre de metale din Baia Sprie, Borşa, Cavnic, din Maramureş au intrările închise cu lacăte grele, iar apa urcă natural în galeriile părăsite încât redeschiderea acestor mine ar costa enorm. Ne chinuim să ţinem oraşul nostru în picioare, dar e greu, e tare greu că n-au oamenii unde munci şi mulţi au plecat în bejenie să lucreze la alţii prin străinătate.” Tata lui Petruţ a murit bolnav la 32 de ani, iar sora mai mare i-a fost călcată de o maşină nebună la vârsta de 14 ani. A rămas biata maramureşeancă din Cavnic, mama lui, să îngrijească doi băieţi. Cum a terminat liceul Pătruţ Vladimir a fost silit să plece unde vedea cu ochii de atâta sărăcie. S-a suit într-o maşină care pleca să ducă români la muncă în străinătate şi s-a dat jos unde au coborât cei mai mulţi români. S-a ţinut după ei şi l-a convins pe proprietarul fermei din Paretti, din vecinătatea Neapolelui, să-l angajeze şi pe el la lucrările câmpului. Băieţandrul de 18 ani a cules atâta tutun încât i s-au îngălbenit mâinile şi a făcut alergie la frunzele de tutun. “Am mirosit atâta nicotină din frunzele de tutun de parcă aş fi fumat un secol. Timp de doi ani am cules roşii italieneşti şi căpşuni, dar am lipit şi gresie în construcţii. Aşa cum mă scărpinam din alergia la frunzele de tutun am căpătat alergie şi la cuvântul macaroane. Ne dădeau dimineaţa macaroane fierte, la prânz macaroane prăjite, seara macaroane umplute, încât visam toată noaptea două ouă ochiuri. Şi îmi este ruşine să povestesc, dar, dacă tot mă împungeţi, o să vă istorisesc. N-am mai rezistat poftei de ouă şi de câteva ori seara m-am furişat la o fermă vecină şi am luat trei ouă de sub cloşcă. Numai că într-o seară la gura coteţului simt o mână puternică care mă prinde de ceafă. Era italianul căruia nu-i ieşeau la numărătoare ouăle. Când a văzut că am luat doar trei ouă a râs, m-a luat cu el şi mi-a dat un coş cu smântână, brânză şi nişte salam.” Dar în Vladimir Petruţ n-avea linişte un prea-plin de idei. A împrumutat nişte bani de la un cămătar tuciuriu şi a luat două maşini cu care transporta muncitorii în vestul Europei. A tot rulat banii împrumutaţi şi a reînnoit microbuzele până când şi-a achitat împrumutul la cămătari şi a mai rămas şi cu nişte mii de euro încât şi-a permis de astă dată să-şi cumpere două microbuze ale lui. “Am fost atât de fericit că aveam maşinile mele cu care să mă chivernisesc într-o afacere a mea încât trei nopţi am dormit în microbuze de drag că îmi aparţineau.” Şi l-au ales cei din Cavnic pe descurcăreţul şi sentimentalul băiat de 30 de ani viceprimar. “Îi mulţumesc în fiecare seară lui Dumnezeu că mi-a dat mai mult decât am meritat.”


Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de