x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Falsificarea râsului

0
Autor: Matei Vişniec 20 Ian 2011 - 12:56

Există în mitologia grecilor antici o versiune a genezei universului bazată pe râs. Altfel spus, Dumnezeu iz­buc­neşte brusc într-un hohot de râs şi apar zeii… Când mai râde o dată, apar stelele şi cerul. Foarte amuzat, Dumnezeu continuă să izbucnească în râs şi la fiecare hohot enorm mai apar câteva elemente constitutive ale lumii: apa, pământul, vieţuitoarele… 7 enorme hohote de râs şi, iată, în 7 zile avem tot ce ne trebuie pentru lansarea aventurii umane. Cu o excepţie, în ziua a şaptea, sau la al şaptelea hohot de râs, când trebuia creat sufletul uman, Dumnezeu era daja atât de amuzat încât n-a mai fost capabil decât să surâdă. Aşa se face deci că sufletul omului este de fapt un surâs divin, plin de o anumită ambigui­tate: surâsul este, prin natura sa, de­ve­nire, dar în ambele sensuri, poate evo­lua spre hohotul de râs eliberator dar şi spre un acces de plâns eliberator.

Geneza universului pe bază de râs este o metaforă extrem de puternică, pentru că omul însuşi creşte şi se for­mează râzând. La vârsta de 5 ani, un co­­pil izbucneşte în râs de cel puţin 300 de ori, şi poate merge până la 500 de ho­hote infantile. Ceea ce înseamnă că râ­sul, la copii, este o reacţie emoţională na­turală, care se pierde treptat mai târ­ziu, la adult… Nu e de mirare, de altfel, date fiind grijile vieţii. Cercetătorii spun însă că în ziua de astăzi adulţii râd din ce în ce mai puţin, ceea ce de­vi­ne îngri­jo­rător. În Franţa, de exemplu, studiile arată că în 1939 francezii râ­deau în me­die cam 19 minute pe zi. În 2000, media era de un minut pe zi… Ce s-a întâmplat între timp pare de-a dreptul catastrofal. Oare este posibil ca o întreagă socie­tate să-şi piardă pofta de râs?

Dată fiind acumularea de probleme şi de incertitudini pe planetă, dar mai ales datorită crizelor economice şi a de­­gra­dării valorilor umane, sigur că râsul începe să ne cam îngheţe pe buze. Niciodată însă n-au apărut mai multe cărţi despre râs, mai multe tratate şi mai multe ghiduri care ne îndeamnă să utilizăm râsul ca terapie. Într-o mo­nu­mentală lucrare apărută în 2007, cer­ce­tătoarea franceză Corine Casseron consideră chiar că râsul este o „ur­gen­ţă”, în sensul că trebuie să-i regăsim un loc în viaţa noastră şi să învăţăm din nou să profităm de calităţile sale cu­ra­tive. Râsul, spune ea, este un antidot îm­po­triva stresului, a insomniei, a multor dureri fizice şi sufleteşti. Râsul poate să ne ridice moralul, să ne redea un to­nus bun, să ne ajute să depăşim stările de deprimare, chiar să avem o altă pri­vire asupra lumii şi ne face şi mai în­ţe­lepţi uneori întrucât ne ajută să ne distanţăm de prostie, de ură, de mediocritate, de răutatea unora dintre oamenii aflaţi în jurul nostru. Ar mai trebui să în­vă­ţăm însă şi cum să practicăm râsul ca te­rapie, ca un fel de yoga, prin exerciţii im­puse, prin dialog cu ceilalţi.

Corine Casseron dă ca exemplu, în car­tea ei, ce se întâmplă într-o şcoală când ies copiii în curtea de recreaţie. Ime­diat copiii încep să râdă şi o fac din ori­ce, îşi arată unii altora un obiect şi în­cep să râdă, îşi aruncă unii altora o min­ge şi încep să râdă sau pur şi simplu se aleargă şi se împing râzând. Să aibă oa­re, fiinţa umană, în perioada de preado­lescenţă, prin această dispoziţie pentru râs, mai mult anticorpi faţă de proble­me­le vieţii decât mai târziu? În orice caz, aşa s-ar părea, ceea ce înseamnă că trebuie să reînvăţăm să râdem de la copii, eventual de la propriii noştri copii şi cel mai bine împreună cu ei.

Se mai întâmplă însă, în ziua de azi, ceva ciudat: stresul vieţii cotidiene nu ne dispune la râs. Cum să râzi în transporturile publice sau la locul de muncă sau când îţi faci cumpărăturile şi calculezi fiecare bănuţ sau când priveşti o dezbatere politică la televizor? Puţin spaţiu ne rămâne pentru râs, ceea ce nu înseamnă că nu există astăzi o industrie a divertismentului mai strivitoare ca niciodată. Regizori, actori, realizatori de emisiuni umoristice, publicişti, caricaturişti şi aşa mai departe încearcă să ne facă să râdem cu orice preţ şi în orice moment. Iar unele filme ne sunt difuzate chiar şi cu un râs preînregistrat după replicile considerate de realizatori drept comice. Nimic mai trist, între noi fie vorba, decât o societate care nu-ţi oferă o viaţă mai bună şi nici nu-ţi promite că vei trăi mai bine în viitor, dar în materie de distracţii îţi oferă tot ce vrei şi ce nu vrei. Aş spune chiar că industria râsului îşi râde de noi.

Citeşte mai multe despre:   editorial,   cronica tulburătoare,   jurnalul de duminică

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de