x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Familia sinucigaşului apare mereu la televizor

Familia sinucigaşului apare mereu la televizor

de Tudor Octavian    |    10 Ian 2011   •   18:09

Încerc să înţeleg ce motive au pă­rin­ţii şi rudele unor persoane moar­te în împrejurări tragice ca să-şi spele rufele în direct, la televi­zi­une. Şi tot ce pot spune e că nu­mă­rul celor lipsiţi de demnitate e tot mai mare. Încerc, de asemenea, să-i în­ţe­leg pe soţii şi soţiile care acceptă să-şi povestească mizeriile de fa­mi­­lie în emisiunile cu mare audi­en­ţă, la aceleaşi cate­go­rii de frustraţi ca şi ei.

Vreau să cred că televiziunea a ajuns să se substituie popimii şi că unora le e indiferent unde se spo­vedesc. Dar de ce atâta lume ac­ceptă să afle toată ţara nişte lu­cruri de care ar trebui să se je­ne­ze, nişte neîmpliniri ruşinoase, pe care eu, unul, le-aş ţine la secret, zău că nu reuşesc. Încerc să-mi dau seama dacă nevoia asta clinică a unora de a se mărturisi la OTV de toată ni­mic­­nicia din sufletele lor e un dat na­ţional sau doar un obicei al ma­ha­lalelor şi al unor pături sociale lipsite de criterii etice şi morale. Şi concluzia la care ajung e din cele mai rele.

N-am inventat noi emisiunile care tropăie în su­fle­tele oamenilor. Şi nici pe mode­ra­torii care n-au probleme de con­şti­inţă când fac din abjecţie o ches­ti­une de rating. Însă jubilaţia cu care sunt înfă­ţi­şa­te suferinţa, in­con­­şti­en­ţa, proasta creştere şi golănia e precis o contri­bu­ţie românească la repertoriul mondial al neruşinării. Pe mode­ra­tori îi înţeleg. Nu spun că-i apla­ud. Spun doar că le intuiesc atât răz­bu­nările pe soartă, cât şi jus­ti­fi­că­rile. Gândim greşit că persoanele care golesc haznalele au complexe.

Poate că le-au avut la în­ce­put. Dacă am şti ce-i în min­tea uno­ra, care adună de-o viaţă fe­ca­lele de pe străzile fără ca­na­li­za­re, am fi mai rezervaţi cu opinii­le despre nevoia profund umană de igienă şi puritate. Pare de ne­con­ceput, dar cu duhorile te poţi obiş­nui, până în punctul în care ab­senţa lor te afectează şi îţi dă nostalgii perverse. Când însă văd cum se precipi­tă mamele unor copii, care se sinucid fiindcă nu suportă felul de viaţă al părinţilor şi nedreptăţile vieţii, ca să apară la televizor şi să devină pentru o vre­me vedetele cartierului, mă întreb dacă reali­zăm toate efectele popu­larităţii, dacă mai facem diferenţa dintre intimitate şi spectacol.

Cu ce inimă vin părinţii ăştia pe platou ca să pălăvrăgească ore în şir despre lucruri pe care nu ar trebui pentru nimic în lume să le co­men­te­ze? Ce gust va fi având faima de a te vedea pe sticlă ca nefericitul na­ţi­o­nal al zilei? De ce vor oamenii să devină vedete tv chiar şi cu pre­ţul atroce al unor înmormântări în direct? Se negociază filmarea unor drame? Se încheie contrac­te? Se discută onorarii? Cum de a născut România – dacă românii sunt, aşa cum ne învaţă abece­da­rele, cinstiţi, harnici şi cu frica lui Dumnezeu – plăcerea asta imundă pentru sânge, pentru funebru şi pentru orori? Se poate coborî şi mai jos, jos de tot? Se poate.

×
Subiecte în articol: editorial