x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

"Fapta" care transformă ura în iubire

0
Autor: Maria Timuc 17 Mai 2012 - 21:00

In afara de pierderea vietii, cea mai mare teama a omenilor este aceea de a-si pierde valoarea in ochii celorlalti. Cu totii avem nevoie sa stim ca avem importanta pentru altii, ca insemnam ceva, ca avem o valoare; valoarea noastra-i da semnificatie insasi vietii, devine motivatie de a trai. Aveam doar 17 ani cand am intrat intr-un conflict cu profesoara mea de limba romana. Eram intr-o perioada in care citeam despre Gauguin.

In ziua urmatoare acestei lecturi, profesoara de limba romana a vorbit despre el la ora, dar a dat o referinta eronata. Inconstienta de consecinte, am corectat-o cu voce tare, uitand principiul "daca taceai, filozof te faceai". Profesoara s-a suparat pe mine si m-a intrebat: "Le-ai spus colegilor tai ca ai debutat in revista Convorbiri literare (asta era o performanta la vremea aceea, apareai acolo doar daca aveai o valoare reala)"? "Nu", am replicat, lasand capul in jos.

"Esti o ingamfata. Iti dispretuiesti colegii, daca nu i-ai fi dispretuit, le-ai fi spus si lor", mi-a reprosat profesoara. Motivul pentru care nu suflasem o vorba despre debutul meu era unul frumos, de fapt: nu doream sa apar in fata colegilor mai presus de ei, nu doream sa ma dau mare cu ceva, era discretie, nu dispret. Timp de un an profesoara n-a mai vorbit cu mine. Intr-o zi, ea n-a mai venit la scoala. Se imbolnavise de cancer la san si era la Bucuresti, la spital. In pofida conflictului tacut dintre noi, am inceput sa ma rog zilnic pentru ea, sa-i cer iertare in gand si s-o iert. Ceva din mine ma ghida sa vizualizez ca ea se intoarce la scoala si zambeste fericita. Zi de zi faceam asta ca pe-un ritual. Dupa vreo doua luni de absenta, profesoara a aparut. Eram de serviciu la cancelarie si nu participam la ore. Limba romana era ultima ora din ziua aceea, iar eu, de bucurie ca rugaciunile mele secrete se implinisera, am rugat un coleg sa ma inlocuiasca si m-am dus la ora de romana.

"Tu nu erai la cancelarie azi", m-a intrebat profesoara de indata ce a intrat in clasa? "Ba da", i-am raspuns! "Si ai venit special la ora de romana", a constatat ea... A vorbit cu mine toata ora. Ea la catedra, eu in banca, in picioare. Fericirea i se citea pe chip. Ne-am imprietenit apoi, ma chema la ea acasa, vorbeam ore in sir; prezenta mea ii lumina fiecare clipa. N-am inteles nici eu atunci cum de se intorsese totul de la ura la iubire, dar acum cred ca iubirea din mine i s-a transmis in ziua in care m-am dus la ora doar la ora ei; i-am spus prin fapte cat de importanta era ea pentru mine. Doar printr-o simpla fapta i-am spus c-o iubesc, ca o apreciez, ca mi-a fost dor de ea. Ca regretam cele intamplate si ca sunt fericita fiindca se intorsese la scoala. N-a fost nevoie sa rostesc cuvinte, ci sa le strang pe toate la un loc, intr-un gest, intr-o fapta simpla.

Pentru asta ma lasasem ghidata doar de sufletul meu, care-si vedea rugaciunile implinite prin insasi prezenta profesoarei la scoala. Pana la sfarsitul liceului, profesoara se lumina toata de cate ori ma intalnea; era importanta pentru mine, un copil, dar nu conta copilaria mea, cat sentimentele sincere pe care le aveam pentru ea. Dandu-i importanta pe care o simteam sincer, am descoperit cat de importanta eram, la randul meu, pentru ea (sfarsitul liceului a fost unul dintre cele mai frumoase momente din viata mea, gratie profesoarei mele, care m-a surprins, apreciindu-ma public, intr-o sala de festivitati, plina de elevi, profesori si parinti). Poate n-am fi descoperit niciodata ca ne apreciam reciproc daca orgoliul ne-ar fi lasat sa pastram resentimente. Dar, iata, un gest marunt de recunoastere a valorii celuilalt, un gest prin care-i spui "esti important pentru mine" poate transforma o relatie de ura in una de iubire.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de