Făt-Frumos din Lacrimi

Textul care urmează a fost descoperit într-un cufăr vechi, îngropat în pădure, de un cetăţean ieşit la 1 Mai să facă un grătar. Îl reproduc fără comentarii şi fără nici o modificare.

Demult de tot, pe vremea când se băteau munţii în capete şi cota unică de impozitare nu apăruse încă în globul de sticlă al vreunui vrăjitor, trăia, într-o ţară îndepărtată şi neintegrată, un prinţ singuratic şi nemulţumit. De ani şi ani, îşi aruncase mantia portocalie peste scutul făcut din armătura a zeci şi zeci de corăbii şi plecase la război crunt împotriva duşmanului său de moarte, Împăratul Roşu.

În bătălia cea mare, de la Termopane, aruncase împotriva inamicului săgeţi şi hrisoave interceptate de cei mai buni copoi, târâse oştenii adverşi pe parchet, îi momise cu colegii mănoase să treacă de partea lui, dar victoria părea mai departe ca oricând.

Poporul îi spunea acestui prinţ Făt-Frumos din Lacrimi. Prima lacrimă o vărsase atunci când fusese nevoit să se despartă de dregătorul lui cel mai destoinic, Dragă Stolo. Pe urmă a început să lăcrimeze când vedea la serbări steagul şi blazonul împărăţiei, când îşi aducea aminte de trecuta măreţie a strămoşilor săi mai vrednici sau când oameni răi şopteau, din ureche în ureche, zvonuri trucate despre paji pălmuiţi.

Într-o bună zi, Făt-Frumos din Lacrimi se hotărî să plece de unul singur la luptă cu Împăratul Roşu, încrezător în forţa lui de războinic şi doritor să fie iarăşi pace şi să-şi poată reforma dregătoriile în tihnă. Ceru meşterului fierar Boc să-i pregătească pentru drum o ferecătură cu macheta unui parlament cu două camere. Era prea greu de luat la drum.

Ceru atunci fierarului Boc să-i facă un alt parlament, mai mic, cu o singură cameră. Dar şi acesta îl incomoda la drum. Aşa că se decise să plece la luptă fără parlament. Cum zice vorba bătrânească "Legislativul cât de mic, cu mare bătaie de cap se ţine".

Prinţul puse pe trupul lui împărătesc veşminte de păstor, cămaşă de borangic şi mândră pălărie cu pene şi flori. La brâu îşi puse un fluier pentru lăutăreşti şi altul pentru maneleşti, mai lăcrimă o dată, de despărţire, şi încă o dată de prea mult praf şi aşa plecă în lume.

Pe drum, Făt-Frumos din Lacrimi doinea şi manelea, iar văile şi munţii se uimeau auzindu-l. Apele se ridicau în vaduri şi intrau în casele oamenilor, oile se aranjau de unele singure pe dealuri în mesaje de bun venit, boierii îi ieşeau în cale cu asfalturi proaspete şi sătenii cu mii şi mii de pensii unice. După trei zile de călărie, Făt-Frumos se văzu la liziera unui codru întunecat, unde o codană stătea la umbra unui plop şi împărţea dreptate cu generozitate, chiar şi atunci când nu avea.

"Nu merge singur mai departe, Măria Ta, zise femeia. Sunt fata boierului Macovei şi sunt menită să te însoţesc şi să te apăr prin codrul ăsta des, unde pândeşte, la tot pasul, Cetăţeanul Pădurii."

Făt-Frumos din Lacrimi lăcrimă când văzu atâta dăruire şi dragoste şi o urcă pe codană în spatele lui, pe şa. Intrară aşa sub bolta întunecoasă a codrului şi, nu după mult timp, cei doi simţiră în ceafă răsuflarea fierbinte a Cetăţeanului Pădurii care încercă să-i ajungă, să-i vrăjească şi să-i jefuiască de galbeni pentru meschine nevoi personale. "Aruncă DNA îndărăt, Măria Ta", zise codana. Zis şi făcut, şi DNA se făcu zid în calea cetăţeanului dar zidul se surpă şi răsuflarea fierbinte din ceafă fu iarăşi simţită. "Aruncă ANI îndărăt, Măria Ta", mai zise femeia.

Şi ANI se făcu strajă, dar cetăţeanul lacom şi viclean o birui până la urmă. "Aruncă îndărăt o nouă Constituţie care să-ţi permită să tai pădurea şi să-l laşi cu ochii în soare pe cetăţean, Măria Ta!"...

Aici manuscrisul se întrerupe brusc şi, bizar, urmează în pergament o menţiune despre câini vagabonzi şi apoi o gaură neagră ce poate fi un vechi simbol pentru buget sau, pur şi simplu, rezultatul câtorva tăciuni săriţi de pe grătarul cu pricina. Nu ne rămâne decât să găsim noi, fiecare, un sfârşit pentru poveste, măcar aşa, ca să apucăm să trăim bine până la adânci bătrâneţi.