x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Faţa şi spatele casei

0
Autor: Tudor Octavian 09 Ian 2010 - 00:00
Până şi-n cel mai prăpădit sat de câmpie, casele cu faţa la şosea arată mai îngrijit decât celelalte. Nu vezi nici garduri sparte, nici curţi cotropite de buruieni şi de gunoaie. Gospodarii satelor nu-şi orânduiesc niciodată casele cu faţa la calea ferată. Din tren te apucă jalea la ce vezi. Ai putea să spui: sărăcie. Dar nu e sărăcie, ci abandon, uitare, oboseală istorică. E un mod diferit decât în vestul Europei de a termina o treabă. La drumul principal vezi începutul lucrurilor, iar în fundul curţii, neterminarea lor.

În aşezările rurale din vestul continentului n-am văzut nicăieri astfel de funduri de curţi pedepsite. De oriunde ai privi, o aşezare nemţească nu-ţi arată margini. Nu întâmplător, cele mai multe peisaje înfăţişând "Margini de sat" şi "Margini de târguri" se găsesc în pictura românească. Marginea e izolarea resemnaţilor din comunitate. Oamenii compară o faţadă de la şosea cu alta, dar nimeni nu compară un fund prăpădit de curte cu altul şi mai prăpădit.

Peisagiştii români au avut toţi genă de ţărani săraci şi s-au tras instinctiv cu şevaletul spre mărginime. La drumul mare nu se puteau deda contemplaţiei şi însingurării. În Banat şi Ardeal, satele au, pe obiceiul european, o piaţă mare şi un centru. La câmpie şi în est, tot ce-i mai acătării e înşirat la drumul mare, la asfalt. În Banat şi Ardeal, pictorii au zugrăvit şi piaţa mare comunală, pentru că ea exista. La câmpie şi în est, cum te depărtezi de şosea se înmulţesc casele unde abandonul începe adesea de la stradă. Ca şi cum ceea ce nu e de văzut de toată lumea nici nu merită să fie îngrijit şi terminat.

E mare diferenţă între o gospodărie şi o locuire. Omul dinspre marginile satului îşi limitează năzuinţele, se simte ţăran de rangul doi şi chiar de ultimul rang. Nimic nu-l împiedică să-şi repare gardul, totuşi se complace în abandon. Tot aia e, zice el, n-o s-o duc mai bine dacă astup gaura din gard sau dacă-mi suflă crivăţul în privată.

De fapt, e diferenţa dintre lucrul care poate fi făcut şi mai bine, dar cu efort, cu preocupare, şi românescul "se poate şi aşa". Nici în gospodăriile de la drumul naţional şi de la asfalt, fundul curţii nu e considerat cu mai multă preocupare decât partea ce se vede din stradă. Noile noastre oraşe de blocuri sunt tot locuiri pentru o populaţie rurală strămutată masiv în târguri şi făcute cu toptanul "municipii".

Vedem aceeaşi discriminare între faţa blocului şi spatele lui. Din proiectare - pentru că şi arhitecţii cartierelor de blocuri sunt în majoritatea lor tot nişte fii de ţărani orăşenizaţi în grabă, sărind etapele -, spatele blocului invită la altă îngrijire decât faţada dinspre bulevard. Parcă n-ar locui în el aceiaşi oameni. Să fie frumos la stradă, că spatele blocului e tot fundul curţii.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de