x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Fie-ţi ţărâna uşoară, România!

0
Autor: Lucian Avramescu 20 Dec 2010 - 19:44
Fie-ţi ţărâna uşoară, România! Cristian Marcu/


143411-70.jpgVin, pâş, pâş, sărbătorile. Cam ameţite. În sate, în câte o ogradă din zece guiţă un godac, ajuns la sorocul nemilos al înjunghierii. În celelalte e o linişte de priveghi. Fumurile care se suie din hornuri în cer caligrafiază scrisori şi adresează neînţelese întrebări neantului. Guma unei pale de vânt şterge scrisoarea pe care creionul bont al hornurilor o reîncepe iar şi iar. Poate că săteanul care îndeasă surcele în sobă se roagă, prin epistola fumului: Doamne, Doamne, fii iar bun/ măcar în noaptea de Crăciun. Sau dă-ne sănătate, că s-a cam şubrezit, şi bucate pe masă, că nu prea mai sunt, şi speranţă în sufletul copiilor mei biruiţi de nelinişti. Sau poate că scrie o scrisoare de adulaţie îngerilor. Poate că hornurile din sate extrag, din călimara sobei cu jar şi cenuşă, poeme de iubire, cele mai arzătoare poeme de iubire pe care le degajă amorţitele noastre sate. Poate îi scriu lui Hristos, pruncul ceresc, care se va naşte în curând în ieslea din Bethleem şi va scăpa de furia ucigaşă a lui Irod.

Anul a început cu urările, entuziast formale, ale preşedintelui, spuse la televizor. Se încheiau cu „La mulţi ani, România!”, după mai multe che­mări drăgăstoase la solidaritate şi asi­gurări că sărăcia şi necazurile s-au dus dimpreună cu criza. Anul a curs pâ­nă azi beteag. Rapid şi sigur, ca un jaf la o bancă făcut de profesionişti, ţara a fost golită de bani, resurse, dez­brăcată la piele, vândută, prin ne­să­buite împrumuturi, cămătarilor inter­na­ţionali, pentru câteva generaţii. Un singur om conduce şi stăpâneşte tot. O armată de lipitori, liberă să facă ce are chef, tăvăleşte şi secătuieşte tot, contra unei supuneri ne­con­di­ţi­o­nate.  Până în 1989 nutream, în se­cret cei mai mulţi, puţini pe faţă, spe­ranţa că într-o zi coşmarul roşu se va duce.

Azi a sucombat până şi spe­ranţa. Speranţa că blestemul pe­ci­n­gi­nii portocalii, cea care a acaparat tot, de la vistieria ţării până la postul de femeie de serviciu la şcoală sau pri­mărie, va mai putea fi anihilat. De aici aparenta blazare. De aici frica, re­­î­nviata frică de Securitate. De aici li­­bertatea să­ră­ci­ei de a se adânci până când orice conş­tiinţă (ce vorbă ne­po­tri­­vită) va pu­tea fi cumpărată cu un blid de mă­lai. Mă înscriu în PD, îmi spu­ne, aproape plângând, directorul unei şcoli săteşti. Eşti nebun? Ştiam că-i urăşti cu înverşunare. Îi urăsc şi acum. Fiica şi soţia lucrează la stat. Li s-a spus: ori, ori. Ori cu noi, ori la re­ve­­dere. Şi aveţi grijă la dom’ director.

Dacă nu-l convingeţi, îl radem! Ţii atât de mult la leafa ta mizeră, tăiată la jumătate sau la funcţie? – întreb iro­­­­nic. Ţin doar la liniştea familiei me­­­­le. Simt că se alege praful de tot, am ajuns să nu ne mai vorbim, soţia îşi bea ceaiul pe hol, iar eu mă închid di­­­­mi­neaţa în baie pentru a nu ne mai scoate ochii. Voi scrieţi despre diso­lu­ţia statului. Află că acest regim a fă­­­­cut ferfeniţă până şi celula aia a fa­mi­­­liei, despre care învăţam la şcoală. Avem două posibilităţi – ori ne îns­criem toţi în partidul lui Băsescu, ori ple­căm din ţară. Are tot, au tot, nu se mai poate face nimic.

Nu-i prima oară când aud că Ro­mâ­nia a fost ocupată din interior. Ocu­­pată de o armată grobiană, com­pu­să din indivizi inculţi şi rapace, for­maţi la şcoala fărădelegii, abili în transferat banul ţării în buzunarele lor fără fund. Nici soldaţii ruşi care um­blau beţi prin sate, cu ceasuri de ma­să agăţate de gât, n-au prăduit par­că atât. Se strică, s-a stricat plămada unei ţări. Se strică ţara cu totul. Dar va mai fi ţara? Obţinem, zice sigur pe el un înalt demnitar maghiar de la Bucureşti, autonomia teritorială. Nu mai e mult până atunci. Ziua na­ţi­o­nală a României e o zi de înmor­mân­tare pentru noi, zice un popă, Laszlo Tokeş, cel mai înalt reprezentant al ţării la Bruxelles.

Cine l-a co­coţat acolo? Traian Băsescu, pre­şe­din­tele care – să ne mai mirăm? – îşi tri­mite relaxat poporul în bejenie. Plecaţi! Care-i jelania? Roiu! Descurcaţi-vă unde puteţi, fiindcă aici „pot doar eu”.

Am vorbit ieri la telefon cu doamna Olguţa Gavrilescu din Drumul Ta­berei. E aproape octogenară şi tră­ieşte, după o viaţă de muncă în lumea spi­ta­licească, unde s-a ocupat cu de­vo­tament şi profesionalism de copii, într-un apartament de bloc cu două ca­mere. Fiul ei, pe care l-a crescut sin­gură, e cardiolog vestit în Italia. A uitat-o? Nu cred. Are propriile ne­ca­­zuri, munceşte enorm şi, ca un bles­tem, propriile probleme cardiace. Doamna Olguţa, cititoare fidelă a mun­cii mele scriitoriceşti îmi spune, fă­ră să se plângă, cu demnitatea pe care i-o ştiu, că nu a dat încă, în această iarnă, drumul căldurii.

O în­tr­e­basem dacă e cald la bloc? Am hai­ne groase, zice. Mi-am montat re­par­titor şi încă rezist. Dumnezeule! Fe­meia asta care a asudat zeci de ani în spitale nu se poate bucura la vârsta ei pentru că pensia se duce mai toa­tă pe medicamente, de căldura amă­râtă a unei odăi de bloc. Şi asta în ţara în care vilei lui Ceauşescu de la Neptun îi sunt montate sisteme de încălzire sofisticate, de sute de mii de euro, spre folosul preşedintelui ac­tu­al, pentru a nu face, probabil,  gâlci între două şpriţuri. Am rămas, după telefon, cu ochii în­­lă­crimaţi.

Ce ne faci, Dumnezeule Doam­ne? Am auzit în această di­mi­nea­­ţă o ştire care nu m-a mai zguduit, cu toate că e cutremurătoare. Un băr­bat din Arad a fost găsit mort de frig într-un cavou unde îşi înjghebase adă­post. Bietul de el. Aş vrea să-i ştiu via­ţa, fiindcă definiţia de „om al străzii” nu mă mulţumeşte. Până l-au identifi­cat, om al străzii a fost con­si­derat şi Tolstoi care, plecat de acasă, a murit într-o staţie pustie de tren dins­pre Si­beria. Decedatul din Arad a scutit ţara lui Băsescu de cheltuieli cu înmor­mân­tarea, alegând să-şi tră­iască ul­ti­me­le zile într-un cavou. Poa­te că ura­rea potrivită, de început de an, rosti­tă de preşedinte, nu era „La mulţi ani!”, ci „Fie-ţi ţărâna uşoară, România!”.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de