x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Fiziologia minciunii

0
Autor: Andrei Bacalu 06 Apr 2008 - 00:00
Fiziologia minciunii


Un talent care le lipseşte multor oameni, cu excepţia sociopaţilor, este cel de a spune minciuni fără a fi descoperiţi imediat.

Un talent care le lipseşte multor oameni, cu excepţia sociopaţilor, este cel de a spune minciuni fără a fi descoperiţi imediat. O încercare de clasificare ne-ar conduce spre o listă în care fi­gurează minciunile sfruntate, cele care neglijează detalii importante, formulările eufemistice din conversaţiile cu copiii, vorbele spuse la ananghie, minciunile nevinovate, simplele exagerări. Un spectru foarte larg, de la gluma sarcastică la sperjur, trecând prin cacealma.

 

Există un simbol al epocii mo­derne, o geantă Ja­mes Bond în care se află câteva instrumente l­e­ga­te de tehnologii medi­ca­le elementare. Ele măsoară pulsul, ten­siunea, respiraţia şi răspunsul galva­nic al pielii, formulare pretenţioasă pentru identificarea transpiraţiei. Alimentată de la reţea, geanta devine un detector de minciuni, un sistem care interpretează semnele involuntare produse de organismul ipoteticului mincinos.  

 

Detectorul (cunoscut şi sub numele de poligraf) este un aparat situat în falia care desparte trupul de suflet, mintea de materie, umanul de mecanic, dar şi pu­blicul de particular. Este iubit de poliţişti, dar detestat de magistraţi, care resping rezultatele ca argument juridic. Rezultatele depind în bună măsură de credibilitatea operatorului, dar şi de nivelul anxietăţii celui examinat şi nu neapărat de vinovăţia sau inocenţa sa.

Tehnica este acceptabilă social doar în Statele Unite şi în câteva dintre coloniile ei culturale, dar respinsă categoric în cele mai multe ţări din lume. S-au auzit voci care afirmă că datele oferite de poligraf (ca şi ruda sa ceva mai modernă, sistemul de evaluare a stresului psihologic dezvăluit de vocea celui interogat) sunt la fel de credibile ca şi ghicitul în palmă sau datul în cărţi. Poate că avem de-a face cu un rezultat al convingerii că ştiinţa şi tehnologia pot rezolva orice probleme, cine ştie. Istoria detectorului de minciuni începe pe la 1920, în perioada unor mari progrese ale psihologiei aplicate, cum ar fi definirea coeficientului de inteligenţă (IQ ) şi a organizării ştiinţifice a proceselor de producţie. Şeful de atunci al poliţiei din Berkeley, California, un anume August Vollmer, care milita pentru o poliţie mai umană, mai legată de societate, era foarte interesat de noutăţile tehnice. Un subordonat fără  prea multă experienţă, John Larson (primul poliţist din lume care şi-a dat doctoratul!) i-a propus un cardio-pneumo-psihograf, strămoşul aparatului de astăzi.

 

Li s-a adăugat foarte tânărul Leonard Keeler, dispus să perfecţioneze părţile mecanice ale poligrafului, timp în care Larson ar fi găsit argumente ştiinţifice pentru utilizarea aces­tuia,iar Vollmer ar fi popularizat rezultatele obţinute. Nu a fost aşa. Larson căuta dreptatea. Keeler voia doar bani şi glorie, adică dreptate la un preţ convenabil. Larson îl acuza pe Keeler că se prostituează, renunţă la colaborare şi îşi termină atât cariera, cât şi viaţa plin de amărăciune şi uitat de toţi. Keeler devine celebru şi bogat, dar are ghinionul să-şi prindă iubita cu o minciună, se apucă de băutură şi moare în plină tinereţe. Un om de ştiinţă, William Marston, primul care asociase minciuna cu creşterea tensiunii arteriale, a continuat să folosească detectorul, încercând să stabilească astfel cât de sinceri sunt cei care depun mărturie la procese. Nu reuşeşte şi se îndreaptă spre lumea reclamelor. Testează reacţiile cum­pă­ră­torilor la reclame, dar nu este luat în serios. Ajunge la Hollywood, căutând legătura dintre conţinutul imaginilor de pe ecran şi fiziologia spectatorilor. Degeaba.

 

Îşi găseşte însă norocul imaginând un personaj de bandă desenată, mai apoi şi de film, Wonder Woman, po­sesoarea unui lasso magic (de aur!), care îi obliga pe cei capturaţi să fie foarte supuşi şi să spună numai adevărul. Bani şi glorie pentru William Moulton Marston, ultimul materialist sentimental obsedat cu adevărul, cum îl definea propria soţie.

În ultimele câteva luni se vorbeşte din ce în ce mai mult despre folosirea tehnicilor de biometrie, precum electro­encefalograma, mişcările ochilor, ritmul cardiac şi prezenţa transpiraţiei (din nou!) pentru a studia calitatea reclamelor prin intermediul reacţiilor celor expuşi la ele. Nimic nou sub soare.

Un bărbat care ar vrea să ştie cum arată un detector ideal de minciuni trebuie să aibă curajul să-şi privească ne­vasta drept în ochi, oricât de frică i-ar fi. El ştie că va fi depistat oricând, fără ex­cep­ţie. Ca în gluma în care soţul întrebat dacă a fost bună ciorba răspunde sumbru: “Iar ai chef de ceartă?”.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de