Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
După ce, în cadrul primului acord cu România, FMI a urmărit în principal să aducă pe cheltuiala statului român finanţare externă la dispoziţia firmelor străine din România (rămase în contextul crizei fără finanţare din partea mamelor lor din Occident) şi apoi, în mod inevitabil, să impună statului să se „ajusteze” (prin tăieri de cheltuieli sociale şi majorări de impozite) spre a putea plăti această mişcare, era interesant de văzut cum va fi „rezolvat” FMI, prin al doilea acord cu România, problema finanţării.
Laţul a fost aruncat o dată cu primul acord. României i s-a pus la dispoziţie un împrumut-mamut de 20 miliarde euro, să precizăm din bani publici (căci şi cei de la FMI şi cei de la Comisia Europeană sunt bani publici!). „Pus la dispoziţie” este un fel de a spune, pentru că, de fapt, România a fost obligată să împrumute această sumă imensă echivalând cu jumătate din bugetul ţării. Evident, această sumă uriaşă trebuie dată înapoi, grosul venind la plată în 2012 şi 2013. şi, tot evident, România n-are de unde da aceşti bani. Un nou acord cu FMI era deci inevitabil spre a se putea plăti împrumutul însoţitor al primului acord. Stupoare! Se încheie un nou acord, dar nu se pun la dispoziţia statului român sume din bani publici pentru a se plăti în fond o datorie făcută din bani publici.
Acordul este „preventiv”, existând din partea finanţatorilor publici (FMI şi CE) doar sume derizorii la care se poate apela de altfel numai în cazuri de urgenţă. Cu alte cuvinte, pentru a putea plăti, statul român trebuie să apeleze la piaţa privată. Adică scump! Noul acord nu este preventiv pentru ca România să se păzească de cine ştie ce riscuri şi nici pentru că ar fi ajuns la acea stabilitate care ar scuti-o de noi împrumuturi de la FMI, ci pur şi simplu pentru a o obliga să recurgă doar la surse private de finanţare, bineînţeles spre folosul acestora. Oricâtă încredere internaţională ar fi dobândit România prin acordul cu FMI la spate, finanţarea pe care o poate obţine de pe piaţa privată nu poate fi decât cel puţin de două ori mai scumpă decât cea de la FMI-CE. Păi, asta-i treabă?! Este normal, să zicem, a plăti datorii făcute din surse private împrumutându-te tot din surse private.
Dar a plăti datorii contractate din bani publici cu datorii noi angajate din surse private mult mai costisitoare este un joc sordid care nu poate viza decât să te pună la pământ! Bun, se poate admite şi aşa ceva! Căci dacă eşti slab, eşti poate şi nevoit să te închini în faţa celor puternici! Dar, dacă eşti deja la pământ, ce mai pot urmări de fapt cei puternici?! Eventual, doar plăcerea în sine de a-l mai stâlci puţin pe cel aflat deja pe jos!
Consecinţe imediate sau pe termen mediu explică probabil, dincolo de această plăcere în sine, de ce s-a apelat la respectiva formulă. Pentru statul român există două surse private la care poate recurge. Pe de o parte, în exterior, aşa-numiţii „investitori” internaţionali care au ales să facă profituri nu indirect din afaceri, ci direct din speculaţii pe curs şi pe dobânzi şi care în rastelul lor au înşirate fanioanele ţărilor de-alde România pe care le-au îngropat. Aceştia constituie sâmburele nociv al capitalului financiar internaţional de unde a izvorât şi actuala criză mondială.
Pe de altă parte, băncile străine din România. Cred că, de la anunţarea noului acord FMI-România, acestea se află într-un perpetuu banchet. Statul român, spre a se finanţa inclusiv pentru a rambursa împrumutul însoţitor al primului acord cu FMI, trebuie să recurgă la credite de la ele şi astfel acestea pot prospera bine mersi în continuare fără a fi nevoie pe mai departe să reia cumva creditarea cu riscuri a economiei din România. FMI este mare, domn’le! A descoperit cum pot prospera băncile străine din România chiar şi fără economie!
