Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Din răndurile clasei politice de la noi, in repetate ocazii, s-au făcut auzite voci ce-şi manifestau deschis indignarea pentru faptul că Romănia accepta rolul de "dădacă" pe care şi l-ar fi asumat Fondul Monetar Internaţional. Nu era deloc uşor de descifrat, in acest cor, căte voci exprimau o indignare reală (pentru că, intr-adevăr, considerau că normal ar fi fost să reuşim numai "prin noi inşine") şi căte incearcau să acumuleze capital electoral.
Din răndurile clasei politice de la noi, in repetate ocazii, s-au făcut auzite voci ce-şi manifestau deschis indignarea pentru faptul că Romănia accepta rolul de "dădacă" pe care şi l-ar fi asumat Fondul Monetar Internaţional. Nu era deloc uşor de descifrat, in acest cor, căte voci exprimau o indignare reală (pentru că, intr-adevăr, considerau că normal ar fi fost să reuşim numai "prin noi inşine") şi căte incearcau să acumuleze capital electoral.
Există atunci şi o altă soluţie? Este cunoscut faptul că numeroase alte ţări, chiar dintre cele cu rezultate economice mai bune, se lăsau "dădăcite" de FMI. Deşi, de la un capăt la altul al lumii, inaltul for financiar era criticat sau blamat. Numai rareori insă (in situaţii excepţionale) Fondului Monetar Internaţional i se intorcea spatele. Cum nici astăzi nu se incumetă nicio ţară să-i intoarcă spatele. Mulţi se intreabau: "Poate fi numită măcar o singură ţară care a reuşit să se redreseze cu ajutorul FMI-ului?" Imediat venea, in replică, o altă intrebare: "Sunt cunoscute ţări ce au reuşit fără FMI?" Adevărul este că la ambele intrebări se putea răspunde şi afirmativ, dar şi negativ. Un lucru era insă cert: dacă FMI-ul ar fi intors spatele unei ţări (şi dacă ţara in cauză nu era America sau Japonia, ori nu făcea parte dintr-un bloc economic puternic), intreaga piaţă financiară internaţională i-ar fi urmat exemplul.
  Â
De altfel, noţiunea de "dădăceală" din partea FMI, folosită deseori de analiştii din numeroase ţări, nu este corectă. FMI-ul a negat-o incă de atunci, precizănd că induce o notă falsă: intervenţia Fondului Monetar Internaţional in programele de guvernare. Experţii FMI au precizat că forul pe care il reprezintă nu indică in nici o situaţie soluţii economice sau programe de guvernare. Şi că pretenţiile FMI-ului, oricăt ar fi de mari, se rezumă numai la performanţele economice. Astăzi, cănd nu mai avem acorduri speciale cu FMI, suntem datori să ne pretindem singuri astfel de performanţe.
Dar să revin la raporturile cu inaltul for. E cert că Fondul Monetar Internaţional a avut mereu o politică defensivă, in sensul că n-a intervenit decăt atunci cănd ii erau solicitate credite, fără să ceară niciodată mai mult decăt indeplinirea unor obiective menite să asigure maxima valorificare a banilor imprumutaţi. Aşa cum procedează oricare bancă.
Adevărul este că FMI n-a impus niciodată politici economice, nu a cerut programe specifice de guvernare, dar a pretins şi pretinde! performanţe ce nu pot fi obţinute decăt prin aplicarea unor strategii de restructurare cu foarte puţine variabile. Semnificativ, in acest sens, este faptul că din totalul imprumuturilor pe care Fondul Monetar Internaţional le-a angajat cu un mare număr de ţări, multe nu au fost derulate niciodată. Motivul: nu au fost atinse performaneţele economice stabilite prin acorduri.
FMI a incheiat mai multe acorduri stand-by cu Romănia. Dar nu toate imprumuturile angajate au fost şi primate. Cauza? Aglomerarea unor fenomene ce trăgeau inapoi economia romănească. Reprezentanţii FMI şi-au manifestat ingrijorarea cu deosebire faţă de cererile excesive de finanţare ale companiilor naţionale şi marilor societăţi comerciale cu capital de stat, cele mai multe dintre ele blocate de arierate şi pierderi, care puneau in pericol atăt economiile populaţiei, căt şi investiţiile.
Fiecare nou acord cu Romănia asigura un nou răgaz pentru infăptuirea reformelor economice. Pe plan extern, imediat după primirea undei verzi de la FMI, Banca Mondială lua in discuţie aprobarea unor noi imprumuturi. Totodată, Romănia primea un cec in alb (şi acesta era principalul avantaj al acordului) valabil pe piaţa internaţională de capital. FMI cerea, in schimb, ca Romănia să treacă la grăbirea privatizării şi a restructurării. Iată exigenţele. Timpul ne-a arătat ce a fost realizat şi ce nu. Şi, desigur, ce şanse am fost in stare să valorificăm, dintre cele pe care Fondul Monetar Internaţional ni le-a acordat.
Periodic, era aşteptată la Bucureşti o delegaţie a FMI, pentru negocieri. De fiecare dată, reprezentanţii Romăniei se prezentau la masa tratativelor cu trei pachete importante: unul cu realizări, altul cu restanţe şi in fine un pachet cu obiective noi. In anii â90, neimplinirile erau numeroase: restrăngeri dramatice de producţie industrială, valoari adăugate negative, căderi drastice ale productivităţii muncii şi eficienţei economice, plus un deficit impovărător al balanţei comerciale, indeosebi din cauza intărzierii reformelor structurale. Apoi, treptat, deficitul bugetar nu a mai depăşit nivelul programat, deprecierea leului pe piaţa valutară a pierdut din viteză, pieţele monetară şi valutară au inceput să funcţioneze bine, in condiţiile trecerii la convertibilitatea de cont curent a leului. Iar FMI, la nivelul reuniunilor directorilor executivi, a recunoscut in documente oficiale că "politica valutară a servit bine autorităţile in reducerea inflaţiei". La capitolul realizări au mai fost adăugate privatizări considerate de succes, finanţarea neinflaţionistă a deficitului bugetar, suplimentarea rezervei valutare şi multe altele.
Toate aceste acumulări, insumate la finele anilor â90, au constituit o bună bază pentru programul de reforme din anii 2000. Mai departe, orice dare inapoi nu putea fi decăt extrem de riscantă.
Există atunci şi o altă soluţie? Este cunoscut faptul că numeroase alte ţări, chiar dintre cele cu rezultate economice mai bune, se lăsau "dădăcite" de FMI. Deşi, de la un capăt la altul al lumii, inaltul for financiar era criticat sau blamat. Numai rareori insă (in situaţii excepţionale) Fondului Monetar Internaţional i se intorcea spatele. Cum nici astăzi nu se incumetă nicio ţară să-i intoarcă spatele. Mulţi se intreabau: "Poate fi numită măcar o singură ţară care a reuşit să se redreseze cu ajutorul FMI-ului?" Imediat venea, in replică, o altă intrebare: "Sunt cunoscute ţări ce au reuşit fără FMI?" Adevărul este că la ambele intrebări se putea răspunde şi afirmativ, dar şi negativ. Un lucru era insă cert: dacă FMI-ul ar fi intors spatele unei ţări (şi dacă ţara in cauză nu era America sau Japonia, ori nu făcea parte dintr-un bloc economic puternic), intreaga piaţă financiară internaţională i-ar fi urmat exemplul.
  Â
De altfel, noţiunea de "dădăceală" din partea FMI, folosită deseori de analiştii din numeroase ţări, nu este corectă. FMI-ul a negat-o incă de atunci, precizănd că induce o notă falsă: intervenţia Fondului Monetar Internaţional in programele de guvernare. Experţii FMI au precizat că forul pe care il reprezintă nu indică in nici o situaţie soluţii economice sau programe de guvernare. Şi că pretenţiile FMI-ului, oricăt ar fi de mari, se rezumă numai la performanţele economice. Astăzi, cănd nu mai avem acorduri speciale cu FMI, suntem datori să ne pretindem singuri astfel de performanţe.
Dar să revin la raporturile cu inaltul for. E cert că Fondul Monetar Internaţional a avut mereu o politică defensivă, in sensul că n-a intervenit decăt atunci cănd ii erau solicitate credite, fără să ceară niciodată mai mult decăt indeplinirea unor obiective menite să asigure maxima valorificare a banilor imprumutaţi. Aşa cum procedează oricare bancă.
Adevărul este că FMI n-a impus niciodată politici economice, nu a cerut programe specifice de guvernare, dar a pretins şi pretinde! performanţe ce nu pot fi obţinute decăt prin aplicarea unor strategii de restructurare cu foarte puţine variabile. Semnificativ, in acest sens, este faptul că din totalul imprumuturilor pe care Fondul Monetar Internaţional le-a angajat cu un mare număr de ţări, multe nu au fost derulate niciodată. Motivul: nu au fost atinse performaneţele economice stabilite prin acorduri.
FMI a incheiat mai multe acorduri stand-by cu Romănia. Dar nu toate imprumuturile angajate au fost şi primate. Cauza? Aglomerarea unor fenomene ce trăgeau inapoi economia romănească. Reprezentanţii FMI şi-au manifestat ingrijorarea cu deosebire faţă de cererile excesive de finanţare ale companiilor naţionale şi marilor societăţi comerciale cu capital de stat, cele mai multe dintre ele blocate de arierate şi pierderi, care puneau in pericol atăt economiile populaţiei, căt şi investiţiile.
Fiecare nou acord cu Romănia asigura un nou răgaz pentru infăptuirea reformelor economice. Pe plan extern, imediat după primirea undei verzi de la FMI, Banca Mondială lua in discuţie aprobarea unor noi imprumuturi. Totodată, Romănia primea un cec in alb (şi acesta era principalul avantaj al acordului) valabil pe piaţa internaţională de capital. FMI cerea, in schimb, ca Romănia să treacă la grăbirea privatizării şi a restructurării. Iată exigenţele. Timpul ne-a arătat ce a fost realizat şi ce nu. Şi, desigur, ce şanse am fost in stare să valorificăm, dintre cele pe care Fondul Monetar Internaţional ni le-a acordat.
Periodic, era aşteptată la Bucureşti o delegaţie a FMI, pentru negocieri. De fiecare dată, reprezentanţii Romăniei se prezentau la masa tratativelor cu trei pachete importante: unul cu realizări, altul cu restanţe şi in fine un pachet cu obiective noi. In anii â90, neimplinirile erau numeroase: restrăngeri dramatice de producţie industrială, valoari adăugate negative, căderi drastice ale productivităţii muncii şi eficienţei economice, plus un deficit impovărător al balanţei comerciale, indeosebi din cauza intărzierii reformelor structurale. Apoi, treptat, deficitul bugetar nu a mai depăşit nivelul programat, deprecierea leului pe piaţa valutară a pierdut din viteză, pieţele monetară şi valutară au inceput să funcţioneze bine, in condiţiile trecerii la convertibilitatea de cont curent a leului. Iar FMI, la nivelul reuniunilor directorilor executivi, a recunoscut in documente oficiale că "politica valutară a servit bine autorităţile in reducerea inflaţiei". La capitolul realizări au mai fost adăugate privatizări considerate de succes, finanţarea neinflaţionistă a deficitului bugetar, suplimentarea rezervei valutare şi multe altele.
Toate aceste acumulări, insumate la finele anilor â90, au constituit o bună bază pentru programul de reforme din anii 2000. Mai departe, orice dare inapoi nu putea fi decăt extrem de riscantă.
