Frumoasele experimente

Keats, poate cel mai romantic dintre romantici, declara sus şi tare că frumuseţea este adevăr şi adevărul frumuseţe. Un fizician care a contribuit la dezvoltarea mecanicii cuantice, Paul Dirac, şi-a descris cariera drept “căutarea unor expresii matematice frumoase”.

Keats, poate cel mai romantic dintre romantici, declara sus şi tare că frumuseţea este adevăr şi adevărul frumuseţe. Un fizician care a contribuit la dezvoltarea mecanicii cuantice, Paul Dirac, şi-a descris cariera drept “căutarea unor expresii matematice frumoase”. Mulţi matematicieni vorbesc cu uşurinţă despre soluţii “elegante”. Savanţii înzestraţi cu un simţ estetic bine dezvoltat pot privi cu simpatie, cu căldură chiar, o ecuaţie sau o serie de fapte, chiar dacă acestea se opun unei teorii favorite.

Mai puţin comentate sunt experimentele care au condus la cîte o descoperire, mai mult sau mai puţin epocală. Episoadele cu pricina au fost “acele rare momente în care, folosind lucrurile pe care le avea la îndemînă, un animat de o nestăpînită curiozitate a reuşit să pună o întrebare Universului şi să nu se lase pînă nu capătă un răspuns”. Citatul provine dintr-o carte numită “Cele mai frumoase 10 experimente”, semnată de ziaristul George Johnson.

Nu prea încîntat de ştiinţa secolului al XXI-lea, ajunsă în faza echipelor de cercetare de dimensiunile unei corporaţii multinaţionale, Johnson se ocupa şi de savanţi cunoscuţi, dar şi de cei aproape uitaţi. Deloc surprinzător, primul pomenit este Galileo Galilei. Acesta a studiat mişcarea unor bile pe un plan înclinat, ceea ce unii specialişti consideră ca fiind primul experiment al ştiinţei moderne. Alţii preferă prioritatea lui Roger Bacon, care studia în secolul al XIII-lea atât curcubeul, cât şi conservarea alimentelor.

Merită menţionat că experimentul lui Galileo a dus la concluzia că aceleaşi legi matematice pot fi aplicate mişcării oricărui obiect. Chiar dacă asta îl contrazicea pe Aristotel, convins că şi în vid un obiect mai greu cade mai repede decît unul ceva mai uşor.

Ne întîlnim mai apoi cu Newton, dar nu cel din episodul cu mărul, ci cu savantul care studiază cu infinită răbdare lumina care trece printr-o prismă şi elucidează adevărata natură a culorii. Dovedind că orice culoare provine din lumina refractată, Newton îl contrazice pe Descartes care credea că este vorba de “globule de eter în rotaţie”, eterul despre care încă se credea că serveşte drept mediu de propagare a luminii.

Îşi face apariţia Luigi Galvani, unul dintre cei care s-au ocupat de natura electricităţii, după ce descoperise fenomene electrice în muşchii de broască. Duelul său intelectual cu Alessandro Volta, care credea că e vorba de artefacte produse de uneltele metalice folosite de Galvani, a demonstrat că există un singur fel de electricitate (nu mai multe, cum credeau unii) indiferent de locul în care o depistăm. Numele celor doi rivali rămîne în istoria ştiinţei, unul ca unitate de măsură, celălalt ca termen general.

Nu lipsesc Albert Michelson şi Edward Morley, care au măsurat viteza luminii şi au ajuns la concluzia că avem de a face cu o valoare constantă. Asta indiferent de mediul în care se propagă, fără să-i pese de mitologicul “eter” despre care se credea că o încetineşte. Mulţi istorici s-au întrebat (şi se întreabă şi se vor întreba) dacă Einstein cunoştea experimentul Michelson-Morley sau a ajuns independent la concluzia că “nu există un cadru definit al spaţiului sau măcar al timpului, singurul standard adevărat este viteza luminii”.

Urmează o alegere inspirată, Ivan Petrovici Pavlov. Detestat de multe generaţii de medicinişti, folosit drept contraargument pentru Freud, Pavlov a fost un mare om de ştiinţă, laureat al premiului Nobel, intrat în legendă pentru studiul reflexelor condiţionate. Imaginea cîinelui care salivează

atunci cînd sună un clopoţel era cîndva folosită ca metaforă a sloganului totalitar: “Tot ce nu este strict interzis este obligatoriu!”. Savantul rus apare în carte, pe bună dreptate, ca unul dintre cei care a adus o contribuţie esenţială la progresul fiziologiei şi al neurologiei. Johnson precizează că Pavlov nu prea folosea clopoţelul, prefera o sonerie sau stimuli luminoşi.

Vremurile experimentului făcut pe o simplă masă de laborator, de cele mai multe ori de un singur om, ceva mai ingenios decît alţii, au trecut de mult. Rămîne însă frumuseţea efortului de a descifra structurile ascunse ale lumii înconjurătoare, frumuseţea găsită pînă şi în broaştele disecate sau cîinii care salivează.

Rămîne de văzut ce ficţiune pe teme ştiinţifice ar putea egala simpla descriere a unor momente în care o teorie complicată este înlocuită de o explicaţie simplă şi logică. Foarte, foarte puţini candidaţi, pe o ipotetică listă de autori capabili de o asemenea performanţă.