x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Frumos, foarte frumos şi urât, urât de tot

Frumos, foarte frumos şi urât, urât de tot

de Tudor Octavian    |    03 Apr 2011   •   18:41

Unei cărţi de artă, ce urmează să apa­ră curând la Editura Monito­rul Oficial, i-am zis TABLOURI FRUMOASE, AUTORI NE­CU­NOS­CUŢI. Ar fi încă un volum din seria de recuperări bi­o­gra­fi­ce şi de cre­a­ţie deschisă de PICTORI RO­MÂNI UITAŢI, în 2003. Formula "tablouri fru­moa­se" are în ea un dinadins pe care vreau să-l des­lu­şesc, în­tru­cât ţine tot de ideea unei recupe­rări. Secolul al XX-lea, o dată cu revoluţiile în­tâm­pla­­te în toate domeniile  spiritului, a ins­ti­tu­ţi­o­na­li­zat noi criterii de ca­­­l­­­i­tate în toate artele. Dacă ar fi fost doar atât, am fi vorbit de un câştig.

S-a întâmplat însă ceea ce, pâ­nă la un punct, era logic să se în­tâm­ple, şi anume ca principiile eco­­nomiei de piaţă, în principal pri­­­matul competiţiei, să fie trans­fe­rat de comentatorii cu simţul mo­dei şi în viaţa artistică. Or, ce-i va­la­­bil în producţia de bu­nuri de con­­­sum nu-i valabil şi în treburile spi­­­ri­­tului. O carte foarte bună, scri­să cu o estetică nouă, nu le face de prisos de ce­le­lalte cărţi apărute pâ­­­nă la ea. Un mai bine în artă nu şter­­­ge din memoria culturală şi nu scoate din folosinţă binele de dinainte.

Revoluţiile în arte sunt prin adă­­u­­gire de bine, nu prin ex­clu­de­­rea unor forme patrimoniale de bine. Excesele revoluţiilor ar­tis­ti­ce, stimulate de nişte critici şi es­te­­­­ticieni exagerat de dedicaţi no­u­­lui, au discreditat multe noţiuni tra­diţionale care func­ţi­o­nau şi ca bu­ne criterii de valoa­re. Vreme de mul­te veacuri, ome­n­irea a operat cu criteriul de frumos. Om frumos, vreme fru­moa­să, peisaj frumos, tablou frumos, sentiment frumos… Ter­me­­nul avea o cu­prin­de­re largă şi nu crea compartimen­tări radica­le în public. Astăzi însă, a spu­ne despre un tablou că e frumos echi­valează cu o naivitate, da­că nu cumva şi cu o condam­na­­bi­lă limitare a minţii. Dacă adu­ci în discuţie cuvântul frumos, într-o expoziţie de artă contempo­ra­nă girată majoritar de tineri, rişti să stârneşti râsul. Eşti un neave­nit, un retard, dacă nu cumva şi un rău­­voitor. Arta fiind astăzi "o pro­­­vocare", trebuie să existe şi inşi spe­ci­alizaţi în amorsarea mo­mentului. Mie, sincer vor­bind, ideea de provocare îmi pro­­­duce cam ace­eaşi stare ca ide­ea de agresiune.

Dacă i-am zis cărţii mele "Tablouri fru­moa­se", apropo de faptul că lu­crările reproduse sunt ale unor pic­tori necunoscuţi sau care nu şi-au sem­nat operele şi, prin ur­mare, pun multe probleme de pa­ter­ni­tate, de atribuire, e pentru că nici unul din termenii în uz as­tăzi în lumea artelor nu răs­pun­de sco­pului. Prin frumos, eu î­n­ţe­leg ar­mo­nie, cordialitate, con­sim­ţire la o stare, contaminare la un climat de calitate. În definitiv, una din func­ţiile din­tot­dea­u­na ale obiectu­lui de artă a fost să ge­ne­reze şi să asi­gure starea de bine. În acest sens, şi chi­rurgii ca­­li­fică o reuşită pro­fe­sională ca fiind ceva frumos. Ceva care îl scoate pe om din con­­di­ţia de rău şi îi asigură con­diţia de bine. Bi­ne­le şi frumosul, ca de altfel şi ono­­rabilitatea, dem­nitatea, res­pectul, politeţea, prietenia sunt cu­­ceriri ale civili­za­ţiei. Alde Pe­pe, Moni, Iri, Zăvo, Bote sau Kiki fac mare caz de existenţa lor nu numai în viaţa mondenă, ci şi în arte. Urât, tare urât, urât de tot!

×
Subiecte în articol: editorial