Frunza de pe coliva turismului

Mă găsesc de câteva zile la Mamaia, unde am redescoperit, după un ocol de ani şi plaje, nisipul de acasă. E niţel mai colţuros, soarele se uită la noi chiorâş, printr-un binoclu de raze ucigaşe (cel puţin asta clamează specialiştii), hotelurile vechi s-au învechit şi mai tare, iar cele noi, nu toate, au căpătat un fel de rugină de burg părăsit. Capitalismul turistic înfloreşte din profit, iar profitul intră an de an la apă. De unde bani de primeniri? Nemţii de pe litoralul românesc au dispărut odată cu RDG-ul, iar splendidele poloneze ale studenţiilor mele rămân personajele unor poveşti care n-au fost scrise niciodată.

Ascult încordat pe plajă, la micul dejun, în preumblările de seară pe faleză limbile vorbite, în speranţa descoperirii unui singur turist străin. Zadarnic. Limba strămoşească, neameninţată de invazii şi segregări, a pus stăpânire, inclusiv prin înjurăturile care zburdă nestingherite de la un grup la altul, pe aer, pe valuri, pe nisip. Sunt, iată, din nou acasă, pe încă inconfundabila plajă de la Mamaia, după ce am încercat, cu veri absente, ţărmurile Cretei, Antaliei, Barcelonei, pe cele de la Tel Aviv sau Singapore. Nu, n-am prea fost în vacanţă, ci târât de o profesie a paşilor mereu grăbiţi, furând din mers o oră de răgaz, şi aceea dijmuită de redactarea unei corespondenţe. Am umblat mult, dar m-am odihnit puţin, autocondamnându-mă la această meserie de argat al opiniei publice, splendidă şi blestemată. Ieri mi s-a părut că un tată îşi certa puştiul, de 2, 3 ani, care se apropiase de prăpastia unei piscine de o jumătate de metru, într-o altă limbă decât a mea.

Era gălăgie mare şi putea să mi se pară. M-am apropiat şi l-am întrebat pe tatăl care purta nişte tatuaje ciudate pe braţe, scuzându-mă pentru indiscreţie, din ce ţară vine. M-a privit nedumerit şi apoi, pricepând, l-a apucat râsul. Mi-a răspuns într-o curată limbă română. Era o tânără familie de unguri din Bucureşti, cu domiciliul în Drumul Taberei. Nu erau nici măcar din Covasna pe care o tot împrejmuieşte cu sârma ghimpată a cuvintelor popa Tokes. Nu, Litoralul nu mai are, de ani buni, turişti străini. Concurenţa preţurilor mici şi a serviciilor îmbelşugate ne-a îngenuncheat şi la acest capitol. Sau, cine ştie, n-am avut logo, n-am valorificat brandul frunzei, n-am ştiut pe ce butoane comerciale să apăsăm! Ne învaţă marele manager turistic Elena Udrea, plecată din Simineasca Buzăului şi şcolită în Capitală, printre scaunele primarului general Băsescu.

Emancipată mai apoi, dimpreună cu el, la Cotroceni şi redistribuită, tot prin mistuitoarea lui pasiune pentru "fata care degajă optimism", şef peste primul-ministru, muierea asta (nu săriţi ca arşi domnilor, cuvântul e onorabil şi vine din latină!) ne-a încălecat pe toţi. Călăreşte viitorul României care se face tot mai mic şi mai cocârjat. Că e şefa turismului e partea văzută a lucrurilor. Ea e şefa dezvoltării în ansamblu (distrugerii) a acestei ţări la 20 de ani după ce scăpasem de o altă Leana, mai primitivă, dar mai puţin rapace. Promovată vistiernic al banului public şi profitând de faptul că protectorul ei dă de pereţi cu oricine i se împotriveşte, inclusiv cu Parlamentul, pe care îl face oricând terci de mămăligă, Leana lui Traian, cu mâinile în şolduri ca o ţaţă pusă pe harţag, arată că face tot ce pofteşte. Şi pofteşte, nu glumă.

Inutil să dezvolt subiectul frunzei. O mai mare şi mai costisitoare nerozie nici că se putea. În plus, înţeleg că nici măcar desenul acestei mari individualizări turistice a României nu-i original, ci furat de pe internet. Artiştii iconari erau mai inventivi, iar celebra frunză a Evei e mai decentă, fiind culeasă din familia brusturilor sau a viţei-de-vie. Acoperea ce era de acoperit. Frunza doamnei Udrea rimează cu vestimentaţia politicianului Udrea care a promovat cele mai scurte fuste din UE. Să fie simbolul perfect al sărăciei de împrumut? Trăim din împrumuturi, de ce n-am împrumuta şi frunze?

Oricum, lansarea din Shanghai, petrecută în faţa a 40 de inşi, majoritatea componenţi ai delegaţiei României, ne va umple de turişti asiatici. Aşa am înţeles din declaraţia ministresei. Chinezii şi-au găsit, pe principiul lui Platon, jumătatea de patrie pierdută în ţara noastră mioritică. Din China celor aproape un miliard şi jumătate de locuitori, vor năvăli peste noi, la hodină în Carpaţi, milioane şi milioane de turişti asiatici. Unde-i vom caza, Dumnezeule? Poate în hotelurile familiei Cocoş. Dacă ne-am şti mai de aproape i-aş zice cam aşa. Ştii ce, cucoană? Chinezii nu prea au timp de concedii. Dacă vin în România, vin să facă negoţ, îi găseşti la Dragonul Roşu, la Niro, sunt puşi pe făcut bani şi pe muncit. N-o să afli prea mulţi asiatici colindând hai-hui ca mătăluţă şi păpând mălaiul de acasă. Dar n-o ştiu şi chiar dacă i-aş zice cuvintele astea aş vorbi de-a surda.

PS. La televiziunea locală cuvântează Mazăre, prin voia localnicilor, primar. Se plânge - de cine credeţi? - de Udrea. Cică un străin a construit un hotel modern la Mamaia, apoi l-a vândut cu l6 milioane de euro. Şi? Şi având un alt proiect în cap şi având şi teren şi punând încă 10 milioane de euro, intenţiona să facă o altă construcţie cu apartamente de vacanţă. Aprobări, aplauze. Şi totuşi nu se mai face. De ce? Nu vrea doamna Udrea. Zice că nu e conform viziunii ei despre Litoral. Păi ce treabă are ea cu investiţia, cu armonizările arhitectonice? Are. Ea dă - în România - ultima aprobare.