Gemenele

În Statele Unite, oamenii deosebiţi genetic prin ceva de ceilalţi se întrunesc periodic, iar la sfârşit se fotografiază împreună. Ciudaţii şi marginalii, când sunt izolaţi în mulţime, sunt excepţia de la regulă, dar când se adună la un loc devin de fapt o regulă nouă.

Un fotograf, un ciudat şi el prin pasiunea pentru ciudaţi, a făcut toată viaţa imagini ale acestor secvenţe finale de la întrunirile celor deosebiţi. Un album de autor cu un mare număr de fotografii, în care excepţia era regula, mi s-a părut în urmă cu douăzeci de ani, când am dat de el într-o librărie din New York, insuportabil. Mă lua ameţeala la propriu când îmi plimbam privirea pe instantaneele cu grupuri mari de indivizi cu probleme anatomice şi de toate naturile.

Deşi cei mai puţin speciali dintre speciali erau gemenii, imaginea festivă de la finele unui congres al univitelinilor a avut cel mai puternic impact asupra mea, pentru că miza pe magia unor sute de dubleţi şi tripleţi. Erau atât de mulţi încât nu numai că umpleau tot cadrul, dar cei din ultimele rânduri abia de se zăreau. Artistul forţa impresia sugerând că poza reţine doar primele rânduri dintr-un infinit de gemeni. Toţi zâmbitori şi cu un aer de învingători.

De regulă, gemenii par sau se poartă nediferenţiat doar când sunt mici, datorită fanteziei nu foarte bogate a părinţilor. Univitelini maturi care să apară în societate tot timpul împreună nu se întâlnesc prea des. În Bucureşti sunt bântuite câteva linii de autobuze şi câteva instituţii de două surori care se îmbracă la fel şi-şi vorbesc tot timpul, de parcă au aflat că vor fi despărţite curând, iar ele abia au apucat să schimbe câteva cuvinte.

Sunt bătrâioare, mititele, împopoţonate şi gureşe. Ce face să fie remarcate nu e faptul că-s gemene şi că ţin să se vadă asta, cât modul extrem de preocupat în care-şi vorbesc.

Pentru ele, lumea din jur nu există. Cu lumea din jur nu au ce comunica. Doar una cu cealaltă, fără întrerupere, indiferente la ce ar putea gândi oamenii din preajmă, parcă s-ar găsi singure pe o planetă pustie şi au primit un termen de graţie ca să ducă repede până la capăt o treabă care le priveşte numai pe ele. O treabă care nu suportă nici amânare, nici abateri de la direcţie. Nimic nu le poate opri, pentru că, în afară de felul în care una se reflectă în cealaltă, nimic nu le interesează.

Când merg pe stradă au ceva din mişcarea femeilor care se uită în trecere într-o oglindă. Împing un umăr înainte, ca să-şi poată vorbi privindu-se în ochi.

Ar fi greşit să le socotim un caz clinic, când de fapt avem un caz de clonare, cu trimitere în viitor. N-ai cum să nu te gândeşti că asta ne aşteaptă, o societate cu indivizi traşi la indigo, cărora le e suficient să se regăsească într-o multiplicare nesfârşită.