x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Geoana

0
Autor: Marius Tucă 15 Mar 2006 - 00:00

Pe cutitul pe care-l infipsese in spatele lui Adrian tinusera mana atat de multi - numai grupul de la Cluj sa fi avut vreo saispe maini, plus ghiulul lui Mitrea

Simtise inca de dimineata ca ziua aceea va fi altfel! Se trezise cu o pofta de viata cum nu se mai intamplase pana atunci. Dar si cu o pofta de putere care il facea pe moment sa uite anii lungi si grei de umilinta. Atunci cand fusese baiatul in casa al celor care condusesera partidul, in zilele si noptile nesfarsite de nesomn, zbucium, dar si speranta. Inca mai simtea sub sezut genunchii moi ai Danei. Ce vremuri! Era pe cand Adrian il chema pe la el, ba sa-i admire tomurile si tablourile, ba sa-i numere ouale si, cand si cand, sa-i pipaie termopanele. Era perioada cand aproape o uitase pe Nina, caci pe Nelu nu putuse sa-l uite niciodata. Nu ca n-ar fi vrut, dar aproape ca-l visa in fiecare noapte. Iar in cel mai obsesiv vis se facea ca nea Nelu il chema de la post, de la Washington. Ce-i drept, visul avea si o parte buna: mai spre dimineata, cand ar fi trebuit sa simta chemarea tatalui printr-o metamorfoza aproape ciudata, in locul lui nea Nelu aparea Emil Constantinescu.

Alt cosmar pana la urma, numai cand isi aducea aminte de scrisoarea nepublicata inca pe care i-o trimisese lui Milica, scrisoarea de punere la dispozitie si predare in folosul tarii. Dar toate aceste vise si amintiri, mai vechi sau mai noi, trecusera si venise ziua cea mare. Ziua in care cu mainile lui trebuia sa infiga cutitul. Pe la spate, pe la subtiori, nici nu mai conta pe unde si cum, dar trebuia s-o faca. N-avea suficient sange rece, dar era ziua lui "acum ori niciodata!". Pana si amintirea Danei se estompa dintr-o data, acest lucru dandu-i curaj. Asa cum ii daduse si Mihaela pe vremea cand participase la cursurile de menaj domestic printre aceleasi tablouri vazute astazi de o tara intreaga. Si pana la urma a facut-o. Cu rasuflarea fierbinte in ceafa a lui Vanghelie, Oprisan si alti baieti de la galerie. Ce i s-a parut ciudat a fost faptul ca n-a simtit nimic. Nici remuscare, nici teama, nici rusine, Nimic-nimic!

Asa cum, de fapt, nu simtise niciodata. Acum, spre deosebire de alte dati, nici nu prea avea cum sa simta, caci pe cutitul pe care-l infipsese in spatele lui Adrian tinusera mana atat de multi - numai grupul de la Cluj sa fi avut vreo saispe maini, plus ghiulul lui Mitrea. Important era ca, in sfarsit, dupa atata chin si asteptare, avusese curaj. Gestul pe care-l facuse venise ca o izbavire. Acum era singur in lumina reflectoarelor. Putea linistit sa moara si el.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de