Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În opt eseuri reunite sub titlul „Călătorie geopolitică”, politologul american George Friedman formulează câteva teze interesante: 1. NATO este un muribund care nu mai are nici raţiunea de a fi nici forţa şi voinţa de a-şi apăra „teritoriul”, iar UE este un avorton zămislit din frivolitatea transnaţională a egoismelor naţionale recurente. 2. Vidul de putere creat prin inevitabila implozie a acestora va fi umplut de Rusia şi Germania – doi superactori ciclic resuscitaţi – care, asociindu-se sub presiunea interdependenţei, vor strivi statele central-europene din vecinătatea comună. 3.
În ciuda unei atari evidenţe, respectivele state continuă să îşi pună speranţe iraţionale în capacitatea protectoare a UE – România, ca să scape de amintirile rele ale trecutului prin refugiul în iluzia europeană; Polonia, întrucât acceptând ca legic tragismul destinului său, preferă să se prăbuşească sub semnul eşecului unei cauze nobile; Moldova, fiindcă nu poate exista decât ca parte a altceva; Ucraina, pentru că, incapabilă să depăşească diviziunile interne, crede că poate rămâne suverană şi unitară doar găsindu-şi protectori externi. 4. Unica soluţie pentru salvarea celor pe care geografia i-a condamnat să trăiască în cleştele germano-rus este constituirea într-o confederaţie intermarium care să unească Marea Baltică cu Marea Neagră, având în Turcia ca putere regională în revenire o ancoră sudică şi în SUA un levier global. (Chiar dacă în prezent are alte priorităţi geo-politice, în cele din urmă America va interveni iarăşi spre a interzice dominaţia Europei de vechile puteri imperiale Rusia, Germania şi eventual Franţa.)
Excelenta analiză a dr Friedman ajunge la o concluzie eronată, întrucât uită faptul esenţial că, determinând acţiunea oamenilor, variabila geografică nu produce doar istorie, ci schimbă prin intermediul istoriei şi datele geografice.
Geografia Europei şi a lumii este alta azi decât cu secole în urmă. Prin dezvoltare tehnologică şi transformare demografică, spaţiul acţiunii umane s-a dilatat, iar timpul acţiunii s-a comprimat. Aceloraşi imperative geografice omul le poate da astăzi alte răspunsuri.
Pe de altă parte, istoria Europei nu este doar cea a concurenţei între comunităţi umane cu nevoi şi capacităţi determinate de mediul geografic, ci şi cea a luptei între naţiunile imperiale (Franţa, Anglia, Rusia, Germania) şi imperiile multinaţionale (otoman şi habsburgic). Pentru o vreme, cele dintâi au prevalat. În consecinţă, am avut două războaie mondiale şi un război rece. UE este soluţia impusă de nevoia păcii. Ea nu este un proiect de laborator în care îşi pun speranţe deşarte naţiunile eşuate, ci un „dicteu” geo-politic pe care îl recunosc instinctiv tocmai cei care au suferit mai mult de pe urma logicii naţional-suveraniste. UE este resurecţia multiculturalismului civic de tip habsburgic în condiţiile succesive tragicii experienţe a Holocaustului şi a fracturii ideologice a lumii. Dacă SUA nu pot accepta dominaţia franco-germano-rusă, ele trebuie să susţină consolidarea UE.
Dr Friedman avertizează că preţul eficienţei UE este diminuarea suveranităţii statelor membre. Suveranitatea naţională nu este însă scop, ci mijloc. Protecţionismul naţional german nu aduce mai multă securitate nemţilor. Sprijinul acordat Greciei nu este rezultatul mărinimiei Berlinului ori al presiunilor UE, ci al egoismului inteligent care a recunoscut solidaritatea obiectivă între interesele agenţilor economici germani şi societatea greacă. Pentru ca naţiunile să o înţeleagă, lucrul cel mai simplu este să le spunem adevărul!
