Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Acum câţiva ani observam că Germania, Rusia şi Turcia au creat o trilaterală la Marea Neagră. Pentru Germania, Marea Neagră deschide drumul spre Caspica şi Asia Centrală, cu resursele lor energetice. Ar putea ajunge acolo printr-un alt „Drang nah Osten”, convenit sau nu cu Rusia, strivind Mittel Europa, ori prin UE. Pentru Rusia, Marea Neagră este legătura directă cu Mediterana. Pentru Turcia, paznic al strâmtorilor, este argumentul unui statut regional privilegiat, mai ales atât timp cât Tratatul de la Montreaux (cu principiul „marea aparţine riveranilor”) rămâne în vigoare. Toate trei au motive să se opună strategiei Washingtonului vizând îngrădirea Rusiei postsovietice şi a monopolului european pe acest segment al vechiului „drum al mătăsii” prin includerea SUA în sistemul de securitate al zonei.
Politologul american George Friedman face azi o observaţie similară. El vede în amintita colaborare revenirea Germaniei, Rusiei şi Turciei la statutul de puteri regionale. Faptul ar fi preocupant în condiţiile în care de principiu orice fost mare jucător strategic care îşi recâştigă puterea pierdută (cele trei au pierdut cel puţin una din marile confruntări globale ale secolului al XX-lea: două războaie mondiale şi războiul rece) are tendinţa naturală de a reveni pe poziţiile geografice de pe care a fost obligat să se retragă. Dacă Turcia nu îl îngrijorează excesiv întrucât raţiunea geo-politică va pune capăt rapid idilei cu Rusia, în schimb crede că Rusia şi Germania vor fi împinse de realitatea faptelor să îşi reabiliteze nu doar controlul asupra istoriei, ci şi asupra geografiei. Că o vor face separat sau împreună puţin contează pentru vecinii comuni din Europa Centrală care, ca şi în trecut, nu vor putea conta pe garanţiile occidentale oferite acum de NATO şi UE (două alianţe paralizate de dezbinarea internă).
Dar dacă Germania are varianta Europei politice, Rusia are „parteneriatul pentru modernizare”. Ca popor cu mentalitate mesianică, ruşii au cucerit totdeauna sub semnul unui principiu universalist: pravoslavnicism, panslavism, internaţionalism proletar. În prezent, prioritatea lor public asumată este modernizarea. Aceasta îi întoarce spre interior, unde pentru prima dată în istoria lor tehnologia modernă le-ar permite
să-şi domine geografia şi astfel să îşi transforme societatea şi relaţia acesteia cu politica. Rusia aşteaptă de la UE linişte şi mijloacele modernizării. Cuplul Medvedeev-Putin aminteşte mai mult de politica de modernizare, occidentalizare şi asociere practicată de Petru I şi Gorciacov decât de expansionismul Ecaterinei a II-a sau al lui Stalin.
Pe de altă parte, în trecut Rusia s-a extins când a fost slabă economic şi politiceşte opresivă, precum şi când Europa a fost divizată. Iată de ce vecinii săi central-europeni doresc o UE puternică aptă să contribuie şi la modernizarea (ceea ce include civilizarea şi responsabilizarea puterii politice) şi consolidarea Rusiei. Succesul unei atari strategii nu este sigur, dar este singura pentru care merită luptat.
