x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Gherila urbană

0
Autor: Ionuț Bălan 15 Mai 2008 - 00:00

Observam în urmă cu doi ani, în coloanele aceluiaşi ziar, că logica politică are de prins din urmă instinctul poporului, care iarăşi i-a luat-o înainte. Cînd n-au mai suportat monopolul întreţinerii, oamenii şi-au pus contoare şi microcentrale.

Observam în urmă cu doi ani, în coloanele aceluiaşi ziar, că logica politică are de prins din urmă instinctul poporului, care iarăşi i-a luat-o înainte. Cînd n-au mai suportat monopolul întreţinerii, oamenii şi-au pus contoare şi microcentrale. Cînd au atins un minimum de siguranţă materială, au populat parcurile cu bebeluşi, compensînd pustietatea grădinilor publice din anii ‘90. Singura problemă ar fi că multe dintre familiile care s-au decis în sfîrşit să aibă copii sînt trecute de 30 de ani. Au făcut marele pas abia după ce au tranşat disputa cu incertitudinea zilei de mîine, indusă de societate.

Cu o oarecare întîrziere, astfel de judecăţi empirice sînt validate şi de date statistice. În 2004, 2005 ori 2006 s-au născut în mediul urban mai mulţi copii decît în oricare an din intervalul 1995-2003 şi pentru prima oară au venit pe lume, la oraş, mai mulţi micuţi decît la ţară. Statisticile confirmă că tot mai multe femei de la oraş îşi amînă naşterile după 30 de ani, ceea ce împinge vîrsta medie spre 28-29 de ani – cu doi-trei ani mai mult decît în mediul rural.

Dar, fie că ne bazăm pe observaţii directe, fie că privim cifrele provenite din serii statistice, concluziile sînt aceleaşi. A: oamenii tineri nu fac copii dacă n-au locuinţă. B: ei nu-şi permit o casă dacă n-au un serviciu, iar dacă au patru pereţi şi un loc de muncă, atunci C: preferă să emigreze cînd şefii bătrîni le blochează ascensiunea în carieră. În medii economice dinamice, cum ar fi cel american, oamenii n-au nevoie nici măcar să locuiască în casa lor. Preferă să stea cu chirie şi – în loc să-şi blocheze 100.000 de dolari într-un apartament – să investească banii într-o afacere ori să studieze pentru a deveni mai performanţi, deci mai bine plătiţi.

Cuplurile noastre urbane fac copii tîrziu fiindcă au pierdut minimum cinci ani din viaţă ca să răzbească într-un mediu ostil. Dar totuşi ceva împinge lucrurile înainte. Lipsa de reforme de sus în jos e suplinită de reforme naturale, de jos în sus. Nu-i bine? O fi, numai că atunci cînd reformele au doar un motor, adică instinctul fără greş al poporului, nu şi voinţa politică, adică un catalizator care să le acce­lereze, diferenţa dintre noi şi ex-comuniştii care au aderat înaintea noastră la UE capătă adevăratele dimensiuni ale unui handicap. Mămicile trecute de 30 de ani şi-ar dori să mai nască şi un al doilea copil, dar nu vor mai risca să-l aducă pe lume. Ţara pierde astfel două braţe de muncă sau, şi mai grav – un creier.

Aşadar, orice optică am folosi, fie că privim prin lentila fumurie a deficitului extern, fie prin cea roz a inflaţiei sau prin obiectivul tulbure al indicatorilor sociali – observăm clar, ca la un replay cu încetinitorul, cum ratările se răzbună. Multă vreme am crezut că faultul constă în faptul că pînă acum n-a avut cine să ne finanţeze economia. Am fost convinşi că le avem pe toate şi singurul lucru care ne lipseşte sînt banii. Ei bine, e tot mai clar că de fapt ne lipsesc managementul şi structurile concurenţiale. În loc să urmărim structura populaţiei pe grupe de vîrstă şi să observăm că trebuie încurajată natalitatea şi îndreptat îngrăşămîntul numit forţă de muncă proaspătă către domeniile din ciclul “ne va fi mai bine”, asistăm fără reacţie la erodarea solului, a bazei demografice. În cuvinte simple, asta înseamnă că populaţia îmbătrîneşte şi se împuţinează, în acelaşi timp. Cultivînd pasiunea creşterii econo­mice pe sol artificial, n-ar trebui să ne mire că din 23 de milioane de ro­mâni am rămas mai puţin de 22 de milioane şi că mascarea şomajului a împins vîrsta medie de pensio­nare la bărbaţi sub cea normală pentru femei! Noroc că gîndeşte populaţia în locul politicienilor, nu?

Chiar dacă e aşa, din nefericire copiii care se nasc acum, cu un decalaj gata asigurat, nu pot creşte ca-n poveste, într-o lună cît într-un an. Adică o să fie OK, dar mult mai tîrziu decît ne-am aştepta. Economia şi forţa de muncă se vor potrivi pînă la urmă una cu alta, dar hăt! peste 15-20 de ani. Atunci cînd tarele comuniste de structură şi mentalitate vor fi, în sfîrşit, înlocuite cu o gîndire sută la sută capitalistă. Abia nou-născuţii sănătoşi de acum vor fi plasaţi avantajos de o societate care pînă atunci, chiar dacă ar dispune de forţă de muncă proaspătă, n-ar avea ce face cu ea.

Pînă şi copiii copiilor noştri vor avea însă o şansă doar dacă le permitem noi, cei care îi aducem pe lume cu un handicap uriaş: datoriile pe care le facem astăzi ca să achităm costurile unei societăţi care nu de azi – de ieri, ci de aproape două decenii îmbătrîneşte urît.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de