Glina fotbalului are nevoie de gunoieri harnici

Silviu Prigoană construieşte cu osârdie platforma unei candidaturi la primăria Bucureştilor. Că această platformă va fi pentru sine sau pentru chiriaşii săi sentimentali contează mai puţin.

Silviu Prigoană construieşte cu osârdie platforma unei candidaturi la primăria Bucureştilor. Că această platformă va fi pentru sine sau pentru chiriaşii săi sentimentali contează mai puţin. Observ mai degrabă forţa extraordinară a acestui tăvălug, exploatarea regizorală a scenariilor sale şi originalitatea ideilor prin care mane-vrează audienţa. La un moment dat, electoralul domn Prigoană şi-a lipit, de bunăvoie şi dincolo de orice constrângere, eticheta de gunoier. Semiculturalii cu ifose academice s-au grăbit să catalogheze gestul ca pe o ratare de imagine. Ratarea aparţine însă criticilor. Prigoană a calculat bine. Într-o lume a parveniţilor, a gunoaielor bipede, gunoierul devine sanitarul de serviciu. Nu ştiu cu ce eficienţă poate interpreta Silviu Prigoană acest rol şi, în consecinţă, nu mă angajez în campania sa electorală. Rămân însă la convingerea că avem nevoie de gunoieri sociali tot atât de mult pe cât ne dorim o viaţă normală.

De gunoieri are nevoie urgentă şi Glina fotbalului. Altfel competiţia sportivă se va sufoca sub belşugul de nesimţire care-i caracterizează pe nemernicii împroprietăriţi la fără frecvenţă cu titulatura “om de fotbal”.

Cooperativizarea fotbalului a fost o pacoste. O mare pacoste. Cu ceva ani în urmă eram convins că nici un rău nu poate fi mai rău decât aranjamentele colectiviste. Acum trebuie să-mi revizuiesc poziţia. Cooperatorii din trecut, în comparaţie cu tunarii momentului, mi se par bijutieri de gramaj fin. Parte dintre ei intrau în combinaţii doar forţaţi de sărăcia cluburilor. Era vremea în care cuvântul de onoare mai putea avea valoarea gajului. Astăzi, aranjamentele reprezintă doar blânda pace dintre pigmei. Greii competiţiei bagă japcă, armament greu şi rafinamentul culturii de penitenciar. Hoţii strigă hoţii, iar cotonogarii se plâng că ar fi cotonogiţi.

Războaiele grele ale fotbalului au la ora actuală un singur ţap ispăşitor: arbitrajul. N-am să susţin niciodată că fluieraşii sunt doar nişte biete lebede nevinovate. Au şi greşit, au şi păctuit ei. Dar cred că acum, mai mult decât oricând altcândva, ei sunt forţaţi să greşească prin atmosfera creată în jurul arbitrajului. Iar dacă printre fluieraşi mai sunt primitori de şpagă, trebuie să acceptăm faptul că obligatoriu trebuie să existe şi dătătorii de şpagă. De aceea cred că Glina fotbalului are nevoie de gunoieri harnici, care să-şi înceapă treaba prin conducerile cluburilor.