Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În cartea sa ”Mintea de Dincolo”(ED. Eicon”, profesorul Dumitru Constantin Dulcan, spune că nouă nu ne lipsește inteligența, ba știința confirmă că toate ființele vii sunt inteligente, ci ”înțelepciunea”. Făcând diferite referințe la cunoașterea pe care știința o are despre conștiința umană, Dulcan constată că libertatea noastră de a ”interpreta” ne face ”să vedem ceea ce dorim să vedem, nu ceea ce este de văzut”. De aici provine diversitatea de opinii, care face din lumea noastră una agresivă, pasională și aflată mereu pe picior de război. Să facem saltul de la inteligență la înțelepciune ar fi, potrivit acestui cunoscut cercetător al fenomenelor spirituale, motorul care ar mișca lumea către armonie. Îmi amintesc că un profesor de-al meu a ridicat într-o zi problema ”înțelepciunii” la un seminar, remarcând că nu avem cercetări pe acest subiect. Deși au trecut mulți ani de la seminarul cu pricina, încă nu știu să fi apărut cercetări despre înțelepciune, așa că mergem la o carte veche, unde găsim o definiție teribilă a înțelepciunii; ”Smerenia, sinceritatea și incapacitatea de a face rău oricărei ființe vii,/Răbdarea și onoarea, respectul față de cei înțelepți, / Puritatea, constanța, controlul egoului,/ Respingerea desfătării oferite de simțuri, sacrificiul de sine, / Detașarea față de boală, bătrânețe, suferință și păcat,/ O inimă la fel de senină în perioadele bune și în cele de încercare, / Dorința fermă de a ajuta orice suflet să se înalțe/ Și înțelegerea grației care însoțește această realizare / Asta înseamnă adevărata înțelepciune, o Prințe!/ Tot restul este ignoranță, spune Bhagavad-gita.
Aceasta mi se pare o definiție completă a înțelepciunii pentru că ea spune negru pe alb ”că înțelepciunea este starea unui om deplin transformat”, că nu se poate vorbi despre înțelepciune atâta vreme cât omul nu și-a însușit în sine virtuțile enumerate. Omul pasional, omul sclav al simțurilor sale, omul care-și împlinește dorințele egoului sau trăiește tensiunea nemplinirii lor și nerăbadarea, minciuna și dorința de a le face rău altor ființe vii, omul care nu-și controlează gândurile și forțele lăuntrice, ce-l predispun continuu la cădere în abisurile vulgare a propriei sale condiții, nu este înțelept, iată! Înțelepciunea e orientată către a ajuta orice suflet să se înalțe și va ajuta ființa să-și accepte bătrânețea, boala sau moartea, ca și încercările pe care viața i le presară în cale. Înțelepciunea din noi nu se va supăra pe suferințe, ci va căuta să le înțeleagă sensul. Pentru că înțelepciunea e – în fapt – o transformare de sine radicală, o transcendere a Egoului omenesc, un abandon complet al omenescului din noi, ea aduce în viața înțeleptului ceea ce cartea veche numește ”grația înțeleptului”, o consecință a însăși stării de înțelepciune, pe care – de asemenea – înțeleptul trebuie s-o înțeleagă! Ce este, oare, această ”grație a înțelepciunii”Ă Pentru a răspunde la întrebare trebuie să apelăm la alte surse care descriu puterea impresionantă ce se ivește în jurul înțeleptului/ al sfântului, putem spune, căci înțelepciunea și sfințenia sunt – iată– unul și același lucru. Speculația filozofică nu are neapărat ca sursă înțelepciunea, cât mai degrabă intelectul; înțelepciunea presupune trasnformarea sinelui mic, a egoului individului sau abandoul complet al acestuia. Grația înțeleptului este – cum explică Hawkins – puterea divinului manifestat în om și prin el. Ceea ce numim ”fenomene paranormale”(sidhis în alte culturi) nu sunt capacități ale Eului, care pot fi învățate. Ele se produc de la sine în câmpul înțeleptului; vindecări neașteptate, revelații, sincronicitate, comunicare telepatică, capacități extrasenzoriale sau cunoașterea spontantă a esenței unei probleme sunt doar câteva dintre aspectele care compun ”grația înțeleptului” sau puterea care lucrează prin el. Hawkins precizează că cei mai mulți dintre căutătorii înțelepciunii clachează în momenutl în care apare ”puterea”, căci dorința de putere personală orbește omul și orbirea îl aruncă în brațele Eului mic, al omului, învins de dorința de putere și de orgoliu! Cum e definită aici înțelepciunea, e greu de crezut că vom face un salt colectiv atât de repede către ea și-i ușor de ghicit că ne vom învârti încă multă vreme în jurul inteligenței și al percepțiilor conflictuale. E bine să știm că armonia pe care o căutăm individual/și colectiv( când o căutăm, firește) nu-i o stare pe care ne-o aduce lumea, căci lumea lipsită de armonie nu ne poate da ce nu are, ci e consecința efortului nostru personal de a face saltul de la inteligență la înțelepciune. Armonia e o stare a conștiinței, care poate fi atinsă prin îmbunătățirea de sine permanentă. Înțelepciunea e cauza armoniei, nu dorințele împlinite și lipsa problemlor de viață. Grația urmează înțelepciunea, iar puterea nu-i altceva decât manifestarea divinului prin omul purificat de pasiuni și de iluziile care-i umplu mintea.
