x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Gratitudine profesoarelor de dragoste

0
Autor: Roxana Jianu 11 Mar 2011 - 13:18
Gratitudine  profesoarelor de dragoste Roxana Jianu/


155872-pt-dum26.jpgUn proverb evreiesc sună cam aşa: „Dumnezeu nu a putut fi pretutindeni, aşa că a creat mamele”. Fără să-mi fi propus o anumită dată, s-a nimerit ca povestea mamei să fie publicată în perioada în care femeile sunt în centrul atenţiei, în luna Martie. Lor, profesoarelor de dragoste, le datorăm trecutul, prezentul şi viitorul nostru.

Pe vremuri, fetele bine crescute nu aveau voie să viseze. Surprinzător acum, firesc atunci. O tânără fată nu trebuia să cadă pradă visării, pentru că din visurile cele mai frumoase rezultă uneori realităţi neplăcute, potrivit jurnalului unei prinţese românce din primul război mondial. Nu putem ghici toate dorinţele tinerelor, însă una dintre ele este să devină mame. Singure sau căsătorite, tinere ori bătrâne, reprezentantele sexului frumos îşi permit în zilele noastre să viseze la ai lor posibili copii.

Mama... Primul nostru cuvânt. Un cuvânt măreţ... Sufletul şi trupul vibrează la rostirea acestuia încă de la cele mai fragede vârste. Mama este „numele lui Dumnezeu pe buzele şi în inimile copiilor” (romancierul William M. Thackeray). Câte nu fac mamele pentru noi încă de dinaintea naşterii noastre? După luni întregi de grijă dublă în care sorbim din pântecul ei, mama este secătuită de vlagă în câteva secunde (cu puţin noroc), poate chiar zile în clipele naşterii. Primul zâmbet, cuvânt şi pas sunt bucăţi din copilăria năstruşnică pe care nu o putem repeta, oricât ne-am dori-o. De ne e foame, de ne e sete ori teamă, pentru orice fel de rană, fie ea sufletească, fie trupească, ea ne ajută necondiţionat. Pentru că atunci când eşti mamă „nu eşti niciodată cu adevărat singură în gândurile tale. Ea trebuie întotdeauna să se gândească de două ori, o dată pentru ea şi o dată pentru copilul ei”, spunea actriţa ita­liană Sophia Loren. Cum reuşeşte? Prin modul cel mai pur şi inofensiv: dragoste. Paşii ne sunt călăuziţi îndeaproape de privirea parcă desprinsă dintr-un curcubeu viu. Reformatorul Henry W. Beecher aprobă: „Inima mamei este sala de clasă a copilului”.

Orice copil vede în mama sa o persoană fără de păcat, învingătoare, o zână fermecată ieşită din lumea basmelor pentru a-l creşte cum se cuvine. Mama este în stare să renunţe la confortul propriu şi să trăiască într-un mod aproape ireal pentru a se încânta cu zâmbetul pruncului satisfăcut. Merge pe jos kilometri întregi, îşi cumpără haine de o calitate îndoielnică, se spală cu apă rece atât vara, cât şi în toiul iernii, se înfometează, combate posibilii viruşi cu care intră în contact doar cu… răbdare, îşi ia mai multe joburi, totul pentru copil, ca acesta să treacă mai uşor prin lume. Orice economie este făcută cu spatele cocoşat şi îngreunat de sacrificii fantastice. Farmecul ambiguu al amărăciunii sale însoţite de marea bucurie a fiului/fiicei sale o fac şi mai deosebită. Dar niciodată nu se plânge că viaţa-i un chin.

Cum razele sunt oferite numai de soare, cum frunzele prind viaţă din copaci, atât de necesară este apropierea dintre copil şi mama sa. Mamei îi suntem datori neîncetat. Ne-a dăruit sprijinul necondiţionat. Ne-a dăruit VIAŢA. Iar pentru acesta şi pentru toate sacrificiile făcute ca nouă să ne fie bine le respectăm profund şi le mulţumim. Îţi mulţumesc, mamă!

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de