x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Gustul ficţiunii în capitalismul românesc

0
Autor: Dr.Liviu Turcu 06 Mar 2009 - 00:00

Încep prin a mărturisi preocuparea de aproape două decenii de a înţelege ca observator al evoluţiei societăţii româneşti decalajul între imaginea propagată oficial, cvasi-oficial ca şi de o parte a mass-media şi cea reflectând realitatea nemijlocită.



Când acest decalaj se manifestă îndeobşte la nivelul unui singur individ în societăţile civilizate, colectivitatea îi pune acestuia un diagnostic medical şi îl supune tratamentului vizând readucerea la starea de normalitate. Atunci când însă fenomenul se manifestă la scară socială, lucrurile se complică impunând aşa cum istoria a demonstrat corecţii de ordin special şi nu de puţine ori intervenţii ale comunităţii internaţionale. Al doilea război mondial poate fi un asemenea exemplu. Cu erorile, costurile şi pierderile colaterale cunoscute.  De aici faimoasa referinţă adresată liderilor politici conform căreia cine nu învaţă din erorile trecutului le va repeta cu siguranţă. Sarcina de "gardian" cu rol preventiv revine de regulă elitei intelectuale şi politice responsabile de altfel pentru însăşi navigaţia istorică a societăţii respective. Este un truism că mai toate societăţile supuse unor schimbări istorice traumatice în plan politic, economic şi social trec în faza tranziţiei printr-o stare de confuzie psiho-socială care în afara costurilor ridicate  la nivelul unora dintre categoriile şi grupurile sociale are şi menirea de a facilita accelerarea generală a procesului de adaptare şi de revenire la normalitate. Folosesc în  acest comentariu conceptul de normalitate în sensul semantic cel mai larg cu putinţă.

Problema României de azi şi a românilor în general este că la aproape 20 de ani după decembrie 1989 - moment presupus a fi fost crucial pentru trecerea societăţii într-o fază superioară a evoluţiei sale istorice - se află în continuare într-o pseudo-perpetuă tranziţie către capitalismul de tipul practicat în societăţile democratice dezvoltate occidentale. Pseudo pentru că trecerea la noul model politic s-a realizat de către fosta clasă politică reciclată ideologic peste noapte fără intrarea pe scena istoriei a unei noi categorii de actori politici. Este situaţia clasică a definiţiei conceptuale a evoluţiei şi nu a revoluţiei.  Perpetuă pentru că sarcini de ordin istoric specifice perioadei de tranziţie au rămas încă neîndeplinite sau parţial nerezolvate.  Acceptarea ţării ca membră a Uniunii Europene şi a NATO constituie pentru mulţi argumentul suprem pentru încheierea tranziţiei şi confirmarea progreselor decisive ale acestui proces. Este o ficţiune ca să nu utilizăm termenul de iluzie şi care pune ţara într-o poziţie de inferioritate în mecanismul funcţional al organizaţiilor menţionate. O analiză atentă şi obiectivă a acestui proces relevă însă în deplină conformitate cu teza enunţată mai sus faptul că România se află de facto, folosind criteriul evaluative istoric al momentelor de tranziţie de la un model politico-social la altul, într-o continuă şi dăunătoare stare de confuzie psiho-socială în raport cu proiectul politic oficial declarat. Cu efectele de rigoare extinse la mai toate aspectele vieţii politice, economice, sociale şi  nu în cele din urmă a celor de ordin etic. Un deficit ce se încearcă a fi compensat de clasa politică prin crearea unor aparenţe aflate în profund conflict cu realitatea nemijlocită. Punctele de sprijin utilizate sunt diverse. În condiţiile unui spaţiu limitat şi fără pretenţia unei enumerări exhaustive pot fi amintite o serie de procese de ordin manipulativ facilitate de absenţa unui nivel minim satisfăcător al culturii politice şi civice la nivelul cetăţeanului, ofensiva sufocantă a ideologiei consumeriste, preeminenţa scopului comercial ce determină însăşi existenţa mijloacelor mass-media, degradarea abisală a scării valorilor ce stau la baza modelului cultural-etic şi nu în cele din urmă superficialitatea incredibilă cu efecte incalculabile în planul deontologiei profesionale a celor ce-şi desfăşoară activitatea în spaţiul public. Subiect de abordare de sine stătător pentru un studiu academic distinct şi deci care depăşeşte prezentul spaţiu tipografic. Pentru a nu rămâne totuşi la nivelul afirmaţiilor general teoretice voi da câteva exemple care în pofida caracterului anecdotic ilustrează exact diversitatea situaţiilor descrise mai sus. Unele ţin de simpla judecată a bunului simţ, altele reflectă caracterul diversionist şi vizează în intenţia iniţiatorilor efecte mult mai profunde.  Astfel, nu cu mult timp în urmă, la unul dintre marile posturi de televiziune  am urmărit o emisiune în care s-a abordat chipurile geneza procesului  apariţiei noilor capitalişti ai perioadei post-decembrie 1989. Invitaţii emisiunii ilustrau ca intenţie oameni de succes proveniţi din rândul antreprenorilor dar şi ai noii clase/categorii tehnocrate din domeniul financiar. Aceştia urmau a reprezenta pentru marele public modele comportamentale ale noii economii de piaţă. În faţa unei audienţe neîndoielnic remarcabile ca număr, unul dintre noii capitalişti de mare succes a explicat cum a plecat el şi fratele lui imediat după decembrie 1989 în Franţa unde, lucrând ca simpli zugravi şi instalatori în construcţii, au câştigat într-un an peste 200.000 de euro pe care apoi reîntorcându-se în judeţul de provenienţă i-au multiplicat în doi-trei ani la nivel de zeci de milioane de euro etc...

A se reţine: doi fraţi plecaţi să lucreze illegal în Occident, adică muncind la negru cum se spune au dat lovitura muncind cinstit făcându-i de ruşine pe toţi muncitorii autohtoni şi alţi confraţi în ale emigraţiei. Asta în condiţiile în care plata muncitorilor ilegali este bine ştiut minimală adică sub nivelul oficial al lucrătorilor legali. Să nu se uite însă că şi în condiţiile unui contract legal semnat în ţară plata nu ar fi fost spectaculos diferită.  Interesant pentru cazul discutat este că o altă invitată a emisiunii, de această dată provenind din categoria tehnocraţilor lucrând pentru o companie financiară occidentală în România a ţinut să completeze relatarea fraţilor milionari în valută cu afirmaţia că nici nu este de mirare, întrucât la Nisa pe Coasta de Azur, ea personal poate confirma că pentru simpla înlocuire a unui bec ars la un apartament se plătesc circa 35-40 de euro. Ce mai, să viseze tot românul la specialitatea profesională a schimbătorului de becuri arse! Exemplele de acest tip au continuat fără ca practic nici moderatorul şi nici grupul jurnaliştilor invitaţi să pună lucrurile la punct. Sigur că românii de rând, chiar şi cei neplimbaţi prin străinătate vor fi râs cu lacrimi sau vor fi zâmbit ironic la ascultatea acestor ficţiuni transmise la ora de vârf de un post de televiziune ce se vrea nu numai onorabil dar şi creator de opinie. Nu mai vorbesc de faptul că afirmaţiile făcute ar fi riscat în mod inevitabil reacţia dură a celor aproape două milioane de români plecaţi în pribegie pentru a câştiga o pâine inexistentă acasă şi care evident prin raportarea la realitate erau implicit insultaţi de incapacitatea de a câştiga 200.000 de euro pe an şi refuzul obstinat de a deveni milionari odată reîntorşi în România. Că majoritatea românilor nu au înghiţit nici o clipă ficţiunea naşterii milionarilor români după modelul prezentat opiniei publice de postul de televiziune este de la sine înţeles. Daunele diseminării unor asemenea informaţii sunt însă mult mai mari şi mai profunde atunci când astfel de ficţiuni se repetă perpetuu chiar dacă îmbracă forme ilustrative diferite. Este mitul altfel propagat timp îndelungat de fundamentaliştii economiei de piaţă conform căruia oricine poate deveni milionar sau miliardar totul depinzând de capacitatea şi calităţile personale individuale. Ultima transpunere ideologică a acestui mit în plan politic servit ţărilor foste comuniste dar şi ţărilor în curs de dezvoltare este sintagma dogmatică potrivit căreia economia de piaţă generează în mod automat democraţie ceea ce este desigur o altă ficţiune. Mai grav stau lucrurile în cazul României când ficţiuni absolut similare celor menţionate mai sus sunt servite pe diverse căi (discursuri  publice, programe guvernamentale, privatizări clar discutabile sau dubioase, analize pretins obiective dar de susţinere a unor politici exprimând interese de grup etc.) opinei publice pe teme şi domenii în care în mod obiectiv majoritatea oamenilor nu posedă fie cultura fie informaţiile minimale necesare unei filtrări critice a ceea ce li se livrează. În societăţile democratice autentice, altfel nici ele complet imune la propagarea ficţiunilor interesate, rolul de guardian public în slujba adevărului şi de protejare pe cât posibil a opiniei publice neavizate în  faţa dezinformării sau pur şi simplu a informării aiuristice revine alături de diverse ONG-ri autentice, celor ce asigură controlul etic al canalelor de comunicaţie de la emiţător la receptor. În cazul României, din nefericire pentru toată lumea, o parte a "gardienilor adevărului" a devenit într-o îngrijorătoare proporţie de-a lungul celor două decenii complici conştienţi sau involuntari la procesul propagării ficţiunilor de tip politic, economic, social, ş.a.m.d. Categoria complicilor conştienţi de participarea la actul dezinformării se autodefineşte prin însăşi calificarea dată. Vorbim de abandonarea intereselor generale în favoarea celor personale fie din motive de ordin pecuniar sau politico-ideologic. Cei în cauză sunt cu alte cuvinte mercenari sau condotieri ce-şi pun abilităţile de comunicare şi transmitere a mesajelor măsluite la dispoziţia grupurilor de interese care le elaborarează şi doresc diseminarea acestora către anumite segmente ale opiniei publice. Preţul este dictat la modul individual de capacitatea de convingere a "ţintei" vizate, adică publicul. Aici referinţa nu este exclusivă la adresa mass-media dar acestea ocupă o pondere deosebit de importantă în lumea de azi. Alături de această categorie există însă complicii involuntari adică cei care participă la procesul dezinformării fiind convinşi că ceea ce fac este corect nu numai în plan etic dar şi o contribuţie reală la reflectarea adevărului şi deci a realităţii. Ei sunt deci convinşi că sunt reali gardieni ai percepţiei corecte a realităţii. Din analiza numeroaselor cazuri monitorizate mai ales în cadrul mass-media rezultă concluzia că principala cauză a situaţiei descrise este incompetenţa profesională şi încălcarea normelor deontologice. Căci, cum altfel poate fi descrisă superficialitatea endemică ce domneşte la nivelul primului pas elementar al abordării adică al documentării pe subiect. Ca şi în cazul exemplului cu geneza noilor capitalişti români de după decembrie 1989 şi la această ultimă categorie exemplele de tip Gâgă sau Ilf şi Petrov abundă. Ceea ce este realmente îngrijorător şi de nexplicat este că foarte multe dintre informaţiile incorecte diseminate ar fi putut fi înlăturate cu uşurinţă încă din faza documentării preliminare prin faptul că aceste informaţii şi date sunt de natură publică, deci la îndemâna tuturor. Un exemplu recent este deosebit de edificator cu atât mai mult cu cât prin natura subiectului abordat audienţa publică a fost mare. Este vorba de o emisiune televizată pe tema aşa-ziselor conturi ale lui Nicolae Ceauşescu. Subiect dificil avându-se în vedere numărul extrem de mic al persoanelor competente ce l-ar putea discuta. De aici şi interesul public pentru a afla despre ce este vorba. Precizând de la bun început că înţeleg dificultatea realizatorilor de a găsi oameni din categoria menţionată ceea ce a frapat în mod deosebit a fost debitarea nestingherită de către unii invitaţi a unor enormităţi cu aerul unor experţi de probitate profesională intangibilă. De fapt, ce le lipsea celor în cauză nu era numai competenţa profesională dar şi logica elementară de tip aristotelic. Dacă pe fondul problemei cei în cauză îşi puteau ascunde cu relativă uşurinţă incompetenţa dată fiind ignoranţa mai mult sau mai puţin firească a publicului pe subiect, situaţia a devenit absolut grotescă când cu acelaşi aer de atotştiutori invitaţii în cauză au diseminat incorect informaţii de ordin public, mai ales pentru perioada de după decembrie 1989. Astfel s-a afirmat indubitativ că cel care a iniţiat comisia de investigare a conturilor fostului regim iar ulterior a negociat cu compania de investigaţie canadiană pe tema conturilor a fost primul ministru Nicolae Văcăroiu.  Pentru cel în cauză nu conta faptul că acţiunea, altfel oficială şi larg prezentată în mass-media timpului a fost declanşată în 1990, timp în care prim ministru era Petre Roman, iar discuţiile după plecarea acestuia de la Palatul Victoria au fost continuate cu pe atunci noul prim-ministru Teodor Stolojan. Deci totul cu ani buni înainte de desemnarea lui V. Văcăroiu în postul de prim-ministru şi fără legătură cu motivul invocat. S-a spus de asemenea cu o siguranţă factuală demnă de o cauză mai bună că este vorba de doar două conturi, unul la BRCE, iar altul la Carpaţi, când, în realitate, lucrurile stau cu totul altfel atât ca număr dar şi ca utilizare. S-au folosit deavalma acronime de instituţii, nume de persoane şi poziţii oficiale în conflict total cu realitatea istorică.  S-a afirmat că Nicolae Cauşescu a fost prin politica dusă filo-arab ceea ce nu numai că este total inexact, dar un fapt ştiut până şi de omul de pe stradă că a dus o politica duală în raport cu statele arabe şi statul israelian. Şi lista poate continua într-un ad-hoc almanah Guiness al enormităţilor româneşti. Dezinformare calculată sau crasă ignoranţă?

Întrebarea care se pune firesc este de ce nu a intervenit nimeni atât în studiou cât şi din afara acestuia cu corecţiile necesare? Incompetenţă, superficialitate sau indiferenţă profesională faţă de adevăr, realitatea istorică sau dispreţ pentru opinia publică? Cum se poate evita în plan istoric repetarea erorilor trecutului cu plata de rigoare în condiţiile în care se continuă fără jenă mistificarea realităţii? La această categorie a superficialităţii profesionale ar mai trebui adăugată o sub-speţă la fel de dăunătoare. Este metoda utilizată conştient de anumite grupuri de interese de a repeta ad-nauseam prin toate mijloacele de comunicare informaţii incorecte pentru a le impune treptat în conştiinţa publică drept adevăruri imbatabile. Şi nu în cele din urmă ca surse de referinţă demne de încredere în procesul unei documentări profesionale legitime. În faţa acestui bombardament zilnic în plan politic, ideologic şi mediatic românilor nu le rămâne sub aspectul filtrului informaţional critic decât tradiţionalul instinct al neîncrederii cronice faţă de stat şi instituţiile acestuia, faţă de clasa politică, formaţiunile politice şi exponenţii acestora. Această neîncredere s-a extins în ultimele două decenii tot mai vizibil la nivelul  elitei "gardienilor adevărului" adică a celei altfel menite să protejeze opinia publică cât mai mult posibil de acţiunile manipulative ale grupurilor de interese egoiste în raport cu interesele generale, ale întregii societăţi româneşti. După aproape 20 de ani România bate serios pasul pe loc la acest capitol, ba chiar a înregistrat la nivel etic un regres vizibil, dovadă fiind apatia politică la nivelul participării de masa la presupusele procese ale reconstrucţiei politice cât şi un cinism cu efecte distructive la nivelul ethosului naţional. Totul, întâmplându-se într-un moment istoric în care reversul era şi continuă să fie o condiţie sine-qua non pentru trecerea cu success într-o fază superioară a evoluţiei istorice. În acest context, fără a cădea pe panta pesimismului ireversibil, se poate afirma căa România şi românii rămân încă prizonierii unui proiect oficial potemkian al democratizării de tip occidental cu un capitalism în care gustul ficţiunii a devenit un surogat pentru ascunderea unei realităţi triste, dezolante şi nemeritate.
Citeşte mai multe despre:   editorial,   cauza,   nivelul

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de