Haiducii moderni şi „cloşca cu puii de lemn”

Putini au fost anii cand arborii au ramas im­bracati pana atat de tarziu si, desi noiembrie era pe sfarsite, padurea tanara isi ascundea adancurile sub frunzisuri cafenii. Vantul isi incepuse anevoie lucrarea dezgolind varful fagilor, de unde, in rastimpuri, frunzele se rostogoleau spre pamant, strabatand vazduhul cu o graba resemnata. Fosnetul se talazuia sec, ca de seceta si cand suflarea ostenea, insingurati dintr-o data, pasii rasunau pe covorul ars, tradandu-mi umbletul.

Cateva caprioare se ridicasera. Le urmarisem oglinzile albe, saltand printre tufe, pentru ca doua dintre ele, intepenite la distanta 'sigura', sa ma studieze. Erau tinere. Varsticii grupului se auzeau inca, tropotind stins, in vreme ce pe ele curiozitatea le oprise: purtare fatala dinaintea unui om cu arma. Departe pentru bataia teleobiectivului, ele ar fi fost tinta sigura pentru orice glont lacom. Am pornit iar si salbaticiunile au trapat la deal, to­pindu-se in desisuri. In linistea sonora, de undeva dinspre varf, glasul unui topor batea alte ritmuri. Intr-acolo imi era drumul.

Pe culme se intindea o poiana veche – i se zice Poiana Lunga – unde urma sa ma intalnesc cu sotia. Ea urca pe alte poteci. 'Acoperind' mai mult teren, eram incredintati ca, astfel, ne sporeste sansa intalnirii cu salbaticiunile. Spre sud Poiana Lunga era strajuita de arbori mari. Larice, pini, molizi si fagi, apropiind sau intrecand suta de ani, se ridicau in margine, alcatuind o liziera impunatoare. Mereu zbuciumata de vanturi, cohorta acestor supravietuitori, raspandind semintisuri pretioase, era tot mai imputinata de la an la an.

In padurea din jur, inaltata abia la subtioara batranilor, gasisem nu o data cioatele acestora, 'cazanite' si trase cu caii in desis, spre a li se pierde urma. Ajunsesem sa le botez: 'closca cu puii de lemn' devenise pentru mine buturuga ciunga, dezgropata, groasa de aproape un metru, inconjurata de fragmentele radacinilor sale maruntite cu toporul. Neputand da cherestea, ea era abandonata putrezirii, dovedind dispretul local pentru lemnul dens, numai bun de foc. In prag de iarna, la campie, un amarat ar fi dat bani pentru trei-patru 'closti'. Trecusem de cateva, stiute, cand telefonul mi-a sunat in buzunar. Tovarasa mea iesise la lumina unde daduse peste trei indivizi care tocmai 'cazaneau' un molid. 'Cand m-au vazut cu aparatul au sters-o – m-a lamurit. Sunt spre capatul poienii, unde coboara terenul.'

Arborele, mare si sanatos, era inca in picioare. Oamenii il ochisera si fiindca radacinile, pornite de sus, se propteau in sol asemenea unei maini uriase cu degetele raschirate, inaltand bine trunchiul deasupra pamantului. Nu trebuiau decat cateva ambalari de drujba asupra lor pentru ca arborele sa cada, fara a lasa groapa dedesubt. Pe cea mai groasa dintre ele o retezasera cu totul si pesemne ca toporul auzit mai devreme tocmai atunci o maruntea. Fragmentele erau gramadite pe o patura uzata, iar rumegusul fusese bagat intr-un sac, strans grujuliu cu lopata.

Dupa plecarea trunchiului, doar un ochi de tarana fara ierburi, nu mai mare decat roata carului, ar mai fi amintit de batranul molid. Am facut cateva fotografii si, cum noaptea se inchega, am plecat. Dupa cateva zile, pe locul stiut, am gasit 'closca si puii de lemn'. Ciudata si noua mi s-a parut insa starea in care priveam cadavrul vegetal, fiindca legea isi dovedea inca o data nedreptatea.

Cei care taiau copacii o faceau, fara indoiala, in intelegere cu padurarul. Scoteau scandura la 'circular' in sura vreunuia sau vindeau trunchiul unui gaterist neineresat de acte. fii, chiar daca ar fi fost dintre cei mai nevoiasi, stiu bine cum jumatate din pretul scos pe molidul acela urma sa ramana pe tejgheaua carciumei. Oamenii aveau insa si 'dreptatea lor'. Pe masura ce padurile Carpatilor fu­sesera oferite prin legi nedrepte unor mari 'fosti proprietari' si castigate la licitatii de colosul Schweighoffer – mancatorul de abori de la Radauti –, multi dintre localnici, desi nascuti 'sub poale de codru', venisera pe lume fara dreptul la folosinta acestuia.

Fie ea si una cumpatata. Urmasii stapanilor parintilor lor devenisera stapanii lor, iar 'dreptatea lor' de aici se ridica. In haiducia asta modena inlocuisera insa pistoalele cu drujbe. Niste arme pasnice, chipurile, libere la vanzare si cumparare, de pe urma carora niciodata nu sufe­reau – cum ar fi meritat – onorabilii infractori fauritori de legi. Ca intotdeauna, pretul prostiei omenesti era platit cu viata celui mai slab si mai tacut: de data asta, arborele.