Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
România s-a situat în iunie - pentru a treia lună consecutiv - pe primul loc în UE la creşterea anualizată a preţurilor de consum. Asta după ce la sfârşitul anului trecut ne plasam pe locul cinci, în urma Letoniei, Lituaniei, Estoniei şi Bulgariei. Oare ce se întâmplă?
România atinge niveluri din ce în ce mai reduse ale inflaţiei: de la 6,89% în februarie a ajuns la 5,86% în iunie. Dar, în acelaşi interval de timp, inflaţia s-a micşorat la baltici sau la bulgari nu cu un singur procent, ci cu trei (Bulgaria), patru (Estonia şi Lituania) şi chiar şase (Letonia).
Întrebarea care rămâne este, aşadar, de ce dezinflaţia noastră este mai lentă decât în ţările baltice ori în Bulgaria. A dat drumul BNR discret la tiparniţă? Nu, însă utilizează rezervele minime obligatorii pentru a finanţa indirect bugetul statului: o masă bănească anterior inactivă.
Am ajuns la noţiuni ceva mai complicate.
Ce sunt rezervele minime obligatorii? Banca Naţională a României impune băncilor comerciale ca o parte importantă din economisirile în lei (15% din totalul depozitelor cu scadenţă mai mică de doi ani) şi una din cele în valută (35%) să fie virate în conturile sale. Cu scopul declarat de a nu permite intrarea în economie a unei cantităţi masive de bani, care n-ar putea fi absorbită şi ar genera inflaţie. Acum, însă, BNR vine şi pune în circulaţie o parte din banii pe care îi păstra inactivi. La baltici şi bulgari, care au consiliu monetar şi deci nu pot apela la "serviciile" politicii monetare, reducerea consumului se materializează într-o dezinflaţie abruptă. La noi, procesul e lent şi astfel ajungem să fim cel mai inflaţionist stat din UE.
Cu alte cuvinte, în ţările baltice sau în Bulgaria, care nu pot apela la ajutorul politicii monetare, guvernanţii sunt constrânşi să restrângă masiv cheltuielile publice pentru a păstra atractiv mediul economic. Dintr-o comprimare, în paralel, a consumului public şi a celui privat se văd - într-un interval scurt de timp - rate ale inflaţiei care scad cu trei, patru sau şase procente. La noi, clasa politică îşi permite, pe seama politicii monetare, să conserve veniturile din sectorul neproductiv - salariile bugetarilor şi pensiile - la nivelul nesustenabil de anul trecut. Dar, din nefericire, pe seama unei inflaţii de aproape 6% - cea mai mare din UE - cineva tot plăteşte. Sunt sărăciţi preponderent angajaţii din sectorul privat, afectaţi deja de reducerea lefurilor şi de şomaj. Dacă nu ştiaţi, inflaţia este tot un mod de a impozita, care însă "nu are nevoie de un set de legi", după cum sublinia Milton Friedman. Ea se adaugă la contribuţiile de asigurări sociale deja majorate şi la "inovaţia" impozitului minim. Iată un exemplu clar de selecţie adversă şi hazard moral.
Dar fireşte că oficialii băncii centrale nu vor recunoaşte niciodată că politica monetară permite clasei politice să nu ajusteze suficient politicile publice, pentru că induce hazard moral în sectorul privat. Viceguvernatorul BNR, Cristian Popa, respingea ideea adoptării mai rapide a euro, motivând că, mutarea pe partea de politică fiscală a unor ajustări care pot fi conţinute de politica monetară, nu este o soluţie, corecţia deficitului extern urmând să se reflecte în nivelul activităţii economice şi al ocupării. Din câte se vede însă, deficitul extern scade oricum, afectând cele două elemente. E drept că şomajul se resimte doar în mediul privat, dar asta tocmai pentru că politica monetară o ajută pe cea fiscală, nu ca în cazul balticilor sau al bulgarilor.
