Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Într-o iarnă de demult veneam acasă, în vacanţă, înnotând prin zăpada până la brâu, împovărat ca întotdeauna cu geamantanul meu de placaj plin cu cărţi. Le tot duceam şi le tot aduceam, ca pe o cruce pe care trebuia s-o port, fără să mă întreb de ce o fac, de vreme ce nu le reciteam, iar pe unele nici nu le citisem. Le aveam cu mine şi gata. De fapt, era tot ce aveam. Uniforma de liceu militar o primeam, pe tren călătoream cu foi de drum, mâncarea n-o cumpăram, mi se dădea cu porţia de la cazan, iar cu "obiectele personale" nu-mi băteam capul, deoarece prosopul, săpunul şi periuţa de dinţi nu se furau. Cărţile însă le ţineam ferecate sub lacăt în geamantan, deşi nu riscam nimic nici fără lacăt. De ce le-am cărat eu în atâtea rânduri, cocoşându-mă de grele ce erau, de ce nu le lăsam acasă şi le păzeam ca pe sfintele moaşte, crezând în ele şi necercetându-le, iată nişte întrebări pe care atunci nu mi le puneam, dar care azi mă sâcâie.
Îmi amintesc foarte bine, aş zice chiar la amănunt, de drumul de la gară până în cartier, din iarna cumplită a lui 1954, când mulţi colegi au rămas în cămin, fiindcă satele şi târgurile lor erau înzăpezite. Trenul a ajuns cu multe ore întârziere, drumul mai scurt, pe care-l băteam deobicei, abia de se desluşea sub ninsoarea care nu mai contenea, era întuneric, iar eu mutam geamantanul de pe un umăr pe celălalt, cucerind metru cu metru distanţa pe care o mai aveam până acasă. La un moment dat mi-a fost frică, m-am gândit că o să mor acolo de istovire şi o să fiu găsit abia primăvara. Şi am abandonat geamantanul. Cu el sau fără el, şansele de a ajunge viu acasă erau la fel de mici. Însă m-am întors, l-am găsit nins de acum şi aproape ascuns în nea, iar faptul că totuşi l-am recuperat mi-a produs un fel de lumină caldă în tot corpul. S-a mai petrecut un miracol: drumul, pe care-l ştiam încă lung, s-a scurtat şi m-am trezit în faţa porţii noastre, atât de înţepenită în nămeţi, că am ridicat geamantanul peste gard şi apoi m-am căţărat şi eu, ca să pot ajunge în curte.
A fost ultima oară când am mai mutat de colo-colo, fără nici un sens, mica mea strânsură de cărţi, dar şi prima oară când mi-am dat seama că patima pentru unele lucruri poate să semene mult cu o infirmitate. Cu o inconştienţă dominantă, având propria ei noimă şi sfidând logica. Să aduni cărţi, să devii robul lor şi să nu le citeşti. Doar să le ai, să te înconjori cu ele şi astfel să trăieşti în fals, cu sentimentul că ai ajuns deasupra celorlalţi, că eşti unul din aleşii spiritului. Nu-s puţini cei care adună munţi de cărţi, cumpărând cu toptanul. Unul din aceştia, şef cândva într-o redacţie, m-a sunat în miez de noapte, că de aceea era el şef, să fie şi feudalul nopţilor mele, ca să-mi dea nu ştiu ce "sarcină" pentru a doua zi. M-a întrebat cum se întreabă, "Ce faci?", şi cum eu citeam, i-am zis şi ce carte citeam. Surprins de lipsa de echivoc a răspunsului, la ceasurile trei din noapte a făcut întâi "Hmmm", apoi a adăugat, cu tonul omului născut să aibă întotdeauna ultimul cuvânt:
"Da, am!".
