x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Hotelul de 8 stele

0
Autor: Tudor Octavian 30 Ian 2011 - 17:27

Cine spune că s-a simţit perfect într-un hotel de 5 stele spune, de fapt, cum crede el că ar fi fost să se simtă. Sau cum o să se simtă după ce va deveni unul dintre clienţii obişnuiţi ai hotelurilor foarte scumpe. Chiar dacă nu eşti sărac, chiar dacă hotelul îţi e plătit de alţii, sărăcia pe care ai îndurat-o cândva te reclamă.

Nu că nu m-am simţit bine, ocu­pând trei zile, mai bine zis trei nopţi, un apartament de 2.000 de euro somnul, dar m-am simţit de-a dreptul în plus. Am avut sentimentul că sunt confundat. În jurul meu se târau contese octogenare. În nenumăratele baruri şi separeuri, cu canapelele din piele mi­ro­sind a lorzi şi a vedete de cinema, moţăiau miliardari nonagenari bălăngănindu-şi guşile. Nu pu­teai să faci un pas fără ca să nu ră­sară lângă tine un servitor rasat în uniformă de mareşal. Iar ce era pur şi simplu obositor, aceasta era pri­virea placidă a servitorilor rasaţi care ştiau că sacoul meu nu era de la Gucci sau de la Mucci. Tot per­so­nalul îmi zâmbea ca unui client cu parale, însă privirile tuturor, de la femeia care împingea dimineaţa că­ruciorul cu prosoape curate pe co­ridor la cei şapte recepţioneri cu mutre impenetrabile, mă taxau: eram fraierul, încă unul din fraierii, că­ruia îi plătea hotelul firma ce avea să-i cumpere sufletul.

Am dormit în tot felul de locaţii şi pensiuni, am dormit, ca reporter de rând, în camerele de oaspeţi pli­ne de păduchi şi igrasioase ale unor primării comunale, în "ho­te­lurile partidului" din oraşele capi­ta­le de judeţ, în odăi sordide cu stră­ini care sforăiau, în garsoni­e­re­le cu baia pe coridor ale unor ­re­ţe­le hoteliere pentru calici şi chiar în dormitoarele comune ale Armatei Salvării, fără să-mi fi pierdut umorul şi aţâţarea profesională. Dar peste tot m-am ales cu o în­vă­ţa­re de minte, cu o poveste, cu me­moria unor oameni interesanţi, cu o continuă rafinare a ex­pe­ri­en­ţei de viaţă. Din cele câteva ho­te­luri de 5 stele, în care mi-a fost dat să mă "cazez" o noapte sau do­uă, nu m-am ales decât cu un gen de umilinţă fără nume şi apa­rent fără cauză. Cum să te simţi prost când eşti servit regeşte? Ei bine, te simţi prost, fiindcă nu eşti rege.

Pentru excesul de gentileţe şi promptitudine, din hotelurile de 5 stele, trebuie ori să fii născut, ori să-l fi exersat atât de des, încât să nu ţi se mai pară exces, ci un dat al stării tale sociale. Nu ştiu să existe şi hoteluri de 8 stele, dar, din ce am văzut în filme, sunt sigur că ser­vicii şi oportunităţi de 8, de 10 şi poate şi de 20 de stele există.

Aşa cum a existat şi în­tâm­plarea pe care mi-a relatat-o un vi­o­lonist român, care i-a cântat unui mafiot obez o piesă de Haydn într-un mare restaurant gol în­chi­riat pentru toată seara de acesta, numai ca să se îndoape cu homari şi să-i cânte în gol cinci minute un trio de muzicieni celebri.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de